"Un anumit concept complex de autor în care cred" (4)

- Au fost grupări mai mici în interior, s-au iscat certuri între aceste grupări? Prevesteau ele ceva?

- Întotdeauna, în orice comunitate apar tensiuni, uneori la cote foarte înalte, uneori irupînd în conflicte deschise. N-aveam cum să scăpăm de aşa ceva. Sînt lucruri de care nu-mi aduc aminte cu plăcere. Fără să dau nume, am să spun doar că, dacă am fost şi eu angrenat în asemenea conflicte, s-a-ntîmplat din motive care mă fac să nu regret nici acum poziţia pe care am avut-o atunci, şi anume din motive morale, de rigoare morală: de pildă, s-au creat asemenea tensiuni atunci cînd cîte un coleg de-al nostru a părut înclinat către compromisuri pentru ca să poată publica sau pentru alte avantaje. Alte asperităţi se iveau între cei mai vechi şi cei noi: tot timpul apăreau la cenaclu tineri talentaţi care-şi citeau poeziile şi care simţeau o anumită frustrare pentru că nu erau imediat validaţi de comentariile noastre, de critica noastră orală, nu erau imediat puşi în acelaşi rînd cu cei care apucaseră să devină un fel de "clasici în viaţă" ai cenaclului. Ciupiþi de invidie, unii dintre nou-veniþi se manifestau destul de turbulent... Pînă la urmă însă, timpul le aplana pe toate şi nu-mi aduc astăzi aminte de Cenaclul de Luni ca despre un loc al conflictelor, ci, dimpotrivă, ca despre un spaţiu aproape paradisiac, incredibil, într-o lume care era totuşi o dictatură! Ne simţeam acolo liberi, vorbeam liber, eram drepţi, criteriile de valoare erau corecte, exista mult adevăr în relaţiile dintre noi şi în ceea ce ne spuneam unii altora.

- Nu, n-am început prin a fi un critic al cenaclului. Imediat ce l-am descoperit, după ce am asistat la cîteva întîlniri, mi-am citit acolo versurile. N-am fost foarte bine primit la început, deşi nici n-am fost ignorat. Erau cicluri de versuri mai vechi decît cele din Globul de cristal şi pe care nu le-am mai publicat. Între noi fie vorba, nu erau foarte bune! Încet-încet, pe măsură ce formula pe care mergeam s-a limpezit şi pe măsură ce m-am făcut mai bine cunoscut celorlalţi, am avut parte de o primire din ce în ce mai bună. Apoi, în 1982 am participat la iniţiativa de a continua volumul prim al cenaclului, Aer cu diamante, şi am alcătuit Cinci-ul, în care au apărut alţi - fireşte - cinci poeţi "lunedişti" (cum ni s-a mai spus). Între timp, da, începusem să particip sistematic la discuţiile asupra lecturilor din fiecare seară de luni, aşa că am devenit şi un "critic al cenaclului".

- Volumele astea au şi ele o mică istorie a lor. Primul, Aer cu diamante, a fost o iniţiativă de grup: Mircea Cărtărescu, Florin Iaru şi Traian T. Coşovei se simţeau foarte apropiaţi ca tip de poezie şi, după ce şi l-au asociat şi pe Ion Stratan, au hotărît să publice volumul. Mi se pare chiar că Mircea pomeneşte undeva de un fel de nostalgie după modelul "Beatles": patru tineri care, în loc să cînte la chitare şi la tobe, "cîntă" din instrumentele poetice... Cînd a apărut Aerul cu diamante, la începutul lui 1982, din felul în care cartea a fost comentată, datorită şi prefeţei lui Nicolae Manolescu, s-a văzut imediat că este considerată nu atît o culegere de autori distincţi, individuali, cît un "eşantion" reprezentativ pentru cenaclul despre care deja se vorbea destul de mult în presa literară şi mai ales în culise. Atunci a apărut ideea de a continua, de a etala şi alte "eşantioane". Nu-mi mai amintesc detaliile. Parcă Mircea şi Traian m-au încurajat, ca şi Tudor Jebeleanu, care ne-a făcut şi nouă, ca la Aerul cu diamante, copertele, fotografiile şi grafica interioară. Sumarul nu l-am alcătuit în funcţie de afinităţi: în Cinci sînt cinci formule diferite şi cartea îşi asumă orgolios această plurivalenþã. Poate cã e bila lui albã în competiþia colegialã cu diamantele... Un criteriu pe care l-am avut în vedere cînd le-am propus lui Romi (Bucur), lui Bogdan, tizul meu (Ghiu), lui Madi (Mariana Marin) şi lui Sandu (Muşina) să facem cartea a fost, ca şi la prima antologie, acela al formaţiei filologice comune. Din cauza asta în Aer cu diamante şi în Cinci nu apar nume în legătură cu care am auzit mai tîrziu întrebări: de ce nu şi Matei Vişniec sau Magda Cârneci sau Elena Ştefoi sau Călin Vlasie, de ce nu şi alţi colegi de cenaclu? Ei făcuseră filozofie, istoria artei, psihologie. Cred că le-am şi spus atunci să facă şi ei un al treilea volum. N-a fost să fie. Au rămas cele două. Cînd am pornit ideea Cinci-ului, imediat după Aerul cu diamante, toţi au fost de acord şi textele s-au adunat repede. Pe Romi şi pe Sandu i-am sunat la Arad şi la Braşov, unde se întorseseră după facultate. Domnul Manolescu ne-a scris şi el imediat prefaţa. M-am dus s-o iau din clădirea din Şoseaua Panduri, unde se ţineau orele de limbă română pentru studenţii străini aflaţi în anul pregătitor, de acomodare cu atmosfera de la noi. Mi-i amintesc în cancelaria de acolo, în pauza în care am ajuns, alături de Manolescu, pe profesorii Crohmălniceanu şi Mihai Zamfir - ºi sentimentul amar vãzîndu-i obligaþi de împrejurãri, de o politicã stupidã, sã-ºi piardã vremea cu prostii... Cinci-ul a apărut ultrarapid, în cîteva luni, spre sfîrşitul lui 1982, în acelaşi an cu Aerul cu diamante, ceea ce a fost o performanţă posibilă doar pentru că amîndouă cărţile au fost publicate pe banii noştri, ai autorilor. Noi am plătit la Editura Litera, care avea un statut special şi, astfel, am putut ocoli circuitele obişnuite, unde aşteptai cu anii şi cenzura era mai durã...

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8

Următoarea pagină