"Un anumit concept complex de autor în care cred"

- Despre Alexandra, fetiţa noastră, vorbim tot timpul de două luni şi trei zile încoace, de cînd a venit pe lume (ba chiar şi de dinainte!), aşa încît mă bucur că începem cu ea. E atît de drăguţă încît nici nu-mi vine să cred că e adevărat ce spune toată lumea, şi anume că seamănă cu mine! În orice caz, Danda (aşa îi spunem, cum îşi pronunţă ea numele!) obişnuieşte să ridice degetul arătător nu numai la mama, ci şi la tatăl ei şi la oricine îi apare în raza privirii. Dacă o să te vadă, rişti şi tu să te mustre pentru că-i pui întrebări ironice! Altfel, fă un sondaj rapid printre prietenii mei, colegi, oameni apropiaþi ºi vei afla ºi despre feþele mele glumeþe...

- Am multe "amintiri din copilărie". Am avut o copilărie fericită într-o istorie nenorocită, adică sub regimul comunist. M-am născut în 1957, la cîţiva ani după moartea lui Stalin, dar încă înainte ca România să intre în perioada de relativă liberalizare a comunismului de la mijlocul anilor '60. Bineînţeles, n-aveam nici o percepţie politică atunci. Am fost un copil bucureştean tipic: născut în Bucureşti, plimbat prin parcurile bucureştene, trimis în vacanţe la bunicii de la Bacău (părinţii tatălui meu) şi la bunicii de la Petroşani (părinţii mamei, care locuiau temporar acolo). Amintiri simpatice am din a doua copilărie, cînd am început să ies la joacă, să alerg pe străzile Bucureştiului sau pe dealurile din jurul Petroşanilor. Să-ţi spun - însă - mai bine ceva din prima copilărie, despre care părinţii mi-au povestit mai tîrziu lucruri interesante în felul lor. De pildă, atunci cînd s-a născut fratele meu (care e mai mic cu doi ani şi patru luni decît mine), după ce mama s-a întors de la maternitate, gelos pe apariţia în casă a altui copil, care, bineînţeles, devenise personajul principal, m-am ascuns sub o masă destul de adînc încît să fiu foarte greu scos de acolo! Altădată, le-am arătat părinţilor mei dulapul dintr-o cameră şi i-am întrebat cum poate el, un dulap atît de mare, să intre în ochiul meu atît de mic!...

- Există, într-adevăr, o dimensiune vizuală în poeziile mele. Din punctul meu de... vedere, e una dintre căile vitale de captare a concreteţei realităţii. Pun mare preţ pe ea, oricît de abstractă şi de conceptuală ar fi poezia pe care o scriu. Latura cealaltă - vizualitatea, corporalitatea abstracţiunilor, concreteţea lor - e la fel de importantă. Vreau să spun că nu mă consider un "conceptualizant" în linia Mallarme-Valery-Ion Barbu. Mi se pare esenţial faptul că în poezia mai "abstracţionistă" a generaţiei tinere şi încă tinere din România există acest element comun cu scrisul colegilor noştri care nu fac "abstracţionism", ci descriu realitatea concretă, corporală, vizuală etc., etc.

- Aici nu pot decît să fac presupuneri şi speculaţii! Poate că semnatarul copertei, Tudor Jebeleanu, minunatul grafician şi prieten al nostru, s-a gîndit la privirea în oglindă, la autoscopie, la multiplicitatea personalităţii, teme care sînt şi ale cărţii, şi ale lui ca artist. Poate că s-a gîndit şi la "dedublarea" poetului-critic. Am mai descris undeva desenul "bifrons" pe care mi-l făcuse în chip de dedicaţie pe un exemplar din volumul nostru colectiv Cinci. Dincolo de presupuneri, în legătură cu coperta Globului de cristal pot să adaug ceva ce n-are cum să-ţi fie cunoscut, şi anume faptul că în macheta depusă de Tudor Jebeleanu la editură exista şi fotografia autorului. Pînă la urmă, cartea a apărut cu cele două personaje despre care vorbeşti (prinse într-un întreg colaj) pe prima copertă şi cu a patra complet goală. Acolo se afla o fotografie mare, făcută tot de Tudor, care e şi un mare artist fotograf. Îmi făcuse o poză (trebuie să spun asta!) foarte, foarte frumoasă, în care stăteam într-un scaun-fotoliu de rafie, cu un aer melancolic, totul un pic retro, tras în sepia. A fost eliminată în ultimul moment din cauză că, atunci cînd a apărut cartea, în primăvara lui 1983, Partidul Comunist tocmai hotărîse ca toţi scriitorii să dispară de pe cărţile lor, întrucît în România de-atunci erau - nu-i aşa?! - doar doi autori care trebuiau să rămînă vizibili şi să li se poată face popularitate: ocupanţii cabinetelor nr. 1 şi nr. 2 ale "epocii de aur"...