|
- Mi se pare interesantă ideea de a începe cartea cu un număr mare de Prefeţe, care nu exprimă doar o nevoie (poetică) de a clarifica (poetic) lucrurile.
- Ciclul Prefeţelor n-a pornit de la o intenţie specială. Pur şi simplu, scriind text după text, mi s-a părut că li se potriveşte titlul de Prefaţă. Poate pentru că au un aspect mai eseistic şi, oricum, sînt dispuse altfel în pagină, ca nişte poeme în proză. Oricum, e un titlu fals, pentru că nu e vorba despre prefeţe explicative, nu sînt aşezate înaintea unui volum, ci fac parte din el, au frazare poetică, utilizează imagini poetice, nu sînt texte propriu-zis discursive. Cînd mi-am organizat cartea, atunci da, mi s-a părut interesant să le grupez în deschidere şi să pun titlul ciclului la plural, Prefeţe, sfidînd şi ironizînd stereotipiile lecturii.
- După părerea mea, cartea dumneavoastră trebuie citită de la cuprins, fiindcă, dacă alte cărţi au înainte "cuvîntul criticului", Globul de cristal începe cu Cuprinsul, care trebuie citit ca un text.
- Adevărul este că am insistat la editură pentru ca să-mi fie păstrat cuprinsul în faţă, la începutul cărţii, ceea ce era foarte neobişnuit în tradiţia editorială românească şi în general continentală. În schimb, e un obicei în culturile anglo-saxone, în cea britanică şi peste Ocean, unde toate cuprinsurile de cărţi sînt la început. Nu m-am gîndit că poate fi citit chiar ca un poem, dar eram convins că o carte de poezie care are o anumită construcţie, un anumit proiect trebuie percepută nu numai text cu text, ci şi în ansamblul ei. Imaginea iniţială a unei succesiuni de cicluri ca nişte trepte ale lecturii era importantă.
- Tocmai fiindcă Globul de cristal e o carte experimentală, o carte construită, s-ar fi crezut că autorul ei va insista în această direcţie. De ce, după Globul de cristal, n-aţi mai publicat poezie?
- N-am mai publicat, dar de scris am continuat să scriu poezie. La un moment dat am vrut să mai dau la tipar un volum, însă am tot amînat pentru că ţineam să-mi apară în paralel şi cărţi de critică, de eseistică, în conformitate cu un anumit concept complex de autor în care cred. Aşa a fost să fie: în anii '80 nu mi s-a permis să-mi public eseurile în volume, deşi am avut manuscrise depuse la mai multe edituri, şi asta m-a făcut să aştept şi cu poemele. După 1989, cînd regimul comunist a căzut şi de cînd se poate publica orice, am fost angrenat în turbionul cultural şi politico-jurnalistic de care mulţi ne-am lăsat absorbiţi şi mi-am neglijat vechile proiecte. La care s-au adăugat altele noi, nenumărate! În orice caz, pentru mine capitolul "poezie" nu e închis: certamente voi mai publica versuri!
- Se ştie că aveţi în sertar de multă vreme un manuscris despre Cenaclul de Luni. Din cîte cunosc, încă nu s-a publicat o carte pe această temă. Din ce cauză n-aţi editat-o? Insist, deşi aproape aţi răspuns deja.
- Nu e numai despre Cenaclul de Luni: e o carte pe care am scris-o în 1985 despre poezia noii generaţii. Culmea culmilor, avusesem în prealabil un accept de publicare din partea unui editor! Ei bine, după ce am scris-o şi am depus-o la editura respectivă, cartea nu mi-a fost publicată! Au urmat cîţiva ani de aşteptare, a trebuit să merg în cîteva audienţe la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste (cum se numea pe atunci ministerul "de resort"), inclusiv la celebrul tovarăş Dulea, unde mi s-a spus că nu sînt probleme politice cu cartea, va fi inclusã în plan, se va publica... Pînă cînd, văzînd că nu apare, am înţeles că editorul, "tovarăş de încredere" al regimului, mă atrăsese într-o capcană: n-avusese de la bun început nici o intenţie să mă publice, ci urmărise doar să mă blocheze. Din proprie iniţiativă sau la dispoziţia altora, ce mai contează?! De obicei nu relatez episodul pentru că îmi displace felul cum în postcomunism mulţi scriitori - şi nu numai scriitori - s-au tot prezentat ca mari victime ale represiunii, ale cenzurii ş.a.m.d. Nu, n-am fost o mare victimă a cenzurii, dar rămîne un fapt că nu mi s-a publicat nici cartea despre care vorbim, nici celelalte două propuse altor edituri. În cea despre poezia nouă erau (şi continuă să fie, în manuscris!) numeroase analize pe autori, dar şi - într-adevăr - secvenţe ample de reconstituire a atmosferei în care se forma generaţia noastră, inclusiv descrieri ale cenaclurilor, portretistică, evocarea junei boeme literare, pe scurt, o dimensiune epică foarte importantă pentru înţelegerea unui fenomen bogat şi complicat.
De ce n-am publicat cartea dupã 1989? Iarãºi: aºa a fost sã fie... La început, mi s-a părut absurd să vin cu comentarii despre poezie cînd tocmai participasem la o revoluţie şi continuam să protestăm împotriva noilor guvernanţi care aveau încă apucături comuniste, mergeam la manifestaţii de stradă, făceam gazetărie politică şi socioculturală mai mult decît strict literară. Apoi, cînd m-am gîndit din nou la cartea mea, mi s-a părut că trebuie s-o aduc mai întîi la zi: de cînd o scrisesem trecuseră ani în care bibliografiile autorilor pe care-i analizasem sporiseră. Pînă astăzi n-am găsit timp s-o reiau, s-o completez. Deocamdată rămîne un manuscris pus deoparte. Poate - cine ştie?! - o voi publica la un moment dat aşa cum e, aşa cum am scris-o, ca pe un "document" al felului în care înţelegeam fenomenul atunci.
|