"Un anumit concept complex de autor în care cred" (3)

- Cum a apărut Cenaclul de Luni, care era atmosfera acolo şi, în general, care era atmosfera în care s-au format optzeciştii?

- Eu n-am participat la începuturile efective ale Cenaclului de Luni, care s-a înfiinţat în 1977. M-am alăturat celor de acolo în 1979, deci cam după doi ani. Eram student la limbi străine, la engleză, aveam româna doar ca specialitate secundară, în timp ce majoritatea participanţilor veneau de la filologie, de la română principal. În rest, mai apăreau şi studenţi sau absolvenţi de la filozofie, de la arte, din multe locuri. După ce l-am descoperit, n-am mai părăsit Cenaclul de Luni pînă-n 1983, cînd i s-a interzis să continue. Era - într-adevăr - o atmosferă extraordinară: se întîlneau acolo săptămînal mulţi oameni tineri şi talentaţi, probabil mai mulţi decît în alte momente ale istoriei noastre culturale, şi mai ales credeau enorm în ceea ce făceau, chiar aveau conştiinţa că schimbă literatura română, că schimbă faţa poeziei româneşti. Asta le dădea junilor cenaclişti o anume superbie, o conştiinţă a valorii şi a importanţei lor, însă într-o splendidă combinaţie cu ingenuitatea vîrstei: conta mai mult să fii apreciat în cenaclu decît în "lumea literară", pe care implicit sau explicit o contestam. Aveam cu toþii un soi de impetuozitate fericitã, o nonºalanþã triumfãtoare, ceva greu de descris... Cenaclul era foarte frecventat, în multe seri veneau o sută sau peste o sută de participanţi. Un magnet era Nicolae Manolescu, conducătorul cenaclului, critic literar foarte cunoscut şi - după cum se ştie - cronicarul numărul 1 din epocă, titularul rubricii respective din România literară. Prestigiul lui profesional şi chiar - într-o anumită măsură - monden contribuia la atractivitatea serilor de luni. Multe dintre figurile pe care le-am cunoscut acolo, mulţi dintre prietenii noştri de atunci au devenit scriitori apreciaţi, alţii au scris cu elan şi cu talent doar în studenţie sau după studenţie, pentru ca apoi să se lase absorbiţi de viaţă, de meseriile lor, de familii. Altfel spus, există o istorie mai vizibilă, mai uşor de reconstituit a Cenaclului de Luni, cu autori foarte cunoscuţi, dar şi o istorie mai "în umbră", cu multe figuri interesante, pitoreşti, cu unele personaje excepţionale care populau cenaclul şi-i dădeau culoare şi voie bună.

- Ce anume ai vrea să-ţi spun?

- Probabil că Iova o fi trecut şi el pe acolo, dar nu mi-l amintesc. În tot cazul, n-a fost un personaj reprezentativ pentru Cenaclul de Luni, care devenise încet-încet aproape specializat pe poezie, or Iova era considerat un "cap teoretic" al mişcării prozatorilor generaţiei noastre, care frecventau mai ales Cenaclul "Junimea", condus de criticul şi profesorul Ovid S. Crohmălniceanu. Acolo ne-am transferat, şi eu, şi alţi cîţiva, cu arme şi bagaje după 1983, cînd Cenaclul de Luni nu s-a mai putut ţine. E-adevărat că între timp, în anii '90, Iova a publicat mai multe volume de versuri, deci el e cunoscut astăzi şi ca un tip mai ciudat de poet.

Ca să revin: nu Iova făcea figură pitorească la Cenaclul de Luni, ci mulţi alţii. Încerc acum o tipologie ad-hoc. Existau bonviveur-ii, de pildă: băieţi şi fete simpatice, mergeam după cenaclu să bem o bere în cercuri largi, lume voioasă, cu bancuri, poante, farse şi tot tacîmul. Atmosfera cenaclului era în general veselă, ne amuzam de anecdotele spuse de unul sau altul, de replicile glumeţe lansate în funcţie de ce se citea sau se spunea în timpul şedinţelor, dar conta şi restul timpului petrecut împreună: ne întîlneam puţin înainte, făceam o pauză între lecturi şi discuţii, mai zăboveam la sfîrşit, ne mai duceam la o bere şi "secvenţele" astea, practic din afara desfăşurării efective a cenaclului, îşi aveau importanţa lor în constituirea unei atmosfere de familie. A doua categorie: a provocatorilor. De obicei, erau străini de cenaclu. Veneau o dată, de două ori şi ţineau să-şi facă imediat remarcată prezenţa: interveneau intempestiv, îşi exprimau nedumerirea sau dispreţul sau oroarea faţă de poeziile prea "avangardiste" care se citeau la cenaclu sau, în fine, încercau să ne dea lecţii. Erau puşi la punct în stilul locului, cu ironii, cu glume, care îi făceau ca, mai devreme sau mai tîrziu, să plece cu coada-ntre picioare. Existau şi cîţiva inteligenţi şi subtili "bufoni" ai cenaclului, de la care erau mereu aşteptate replici cu haz. Unii dintre ei s-au pierdut în negura timpului, nu-mi amintesc numele lor în clipa asta. Însă n-am cum să-l uit pe amicul nostru Doru Mareş, care scria o poezie foarte sexuală şi se arăta obsedat de acelaşi cîmp tematic şi în viaţă! În consecinţă, erau întotdeauna aşteptate şi foarte gustate legăturile pe care le făcea între orice şi domeniul lui de predilecţie. Aproape orice autor i se părea interpretabil - de pildă - în cheie freudiană şi ne amuzam cu toţii ascultîndu-l. Existau bineînţeles şi alte categorii: erau timizii şi timidele, fete sensibile şi băieţi aşijderea care veneau să-şi citească versurile, erau flegmaticii, erau de toate felurile, de toate psihologiile, ca-ntr-o parabolă a lumii întregi, ceea ce uite că cenaclul nostru chiar era!