Cronica unui periplu literar european (V) - jurnal pe două voci (7)

Vasile Gârneţ: Am fost avertizaţi încă la Lille că la Bruxelles vor fi mulţi hooligans, veniţi să susţină echipa Angliei la Euro 2000. Previziunile se confirmă. Centrul oraşului este inundat de fanii englezi şi scandinavi, concentraţi mai ales la terasele barurilor, unde cântă, urlă, cu feţele buhăite de bere, flutură steaguri roşii cu cruce albă. Este chiar periculos să stai lângă ei, poţi să încasezi o labă peste figură. Ajunge să-i rogi doar să nu fumeze în preajma ta sau "să dea sonorul mai încet". Numeroase echipaje de poliţie, supraveghind intrările şi ieşirile din piaţă, postate strategic acolo pentru a preveni, probabil, contactul englezilor cu alte grupuri de suporteri pe care i-am întâlnit în oraş, în special danezi şi norvegieni. Atitudinea localnicilor - civili şi poliţişti - este totuşi marcată de o anume ambiguitate, întrucât "barbarii" consumă mult, cheltuiesc sute de mii de dolari la Bruxelles în zilele campionatului; de dragul unor asemenea profituri eşti dispus să-ţi asumi nişte riscuri. Fanii zurbagii nu manifestă, deocamdată, nimic războinic în comportamentul lor. Li se aduc neîntrerupt halbe pline, chit că au de unde alege: la Bruxelles găseşti circa trei sute de feluri de bere în majoritatea localurilor. Vorbesc şi râd zgomotos, lăsându-se filmaţi şi fotografiaţi, ca nişte adevărate vedete. Din când în când se ridică câte unul şi porneşte cântecul, preluat imediat şi de ceilalţi, cu voci tunătoare. Se observă clar că există "solişti" la mai toate mesele. Ei sunt acei care aţâţă simţurile moleşite de căldură şi alcool ale camarazilor lor. Bănuiesc că aceeaşi regulă funcţionează şi în tribune, pe durata meciului.

Merg prin piaţă să văd cât mai multe "exemplare" din acestea pitoreşti. Sunt tineri şi adulţi între 20 şi 40 de ani, dar englezii arată întotdeauna mai bătrâni. Doi suporteri, răpuşi de alcool, dorm pe caldarâm, înfăşuraţi în steagul Angliei. Cum e înghesuială, lumea îi păşeşte cu grijă. Libertatea şi dreptul individului de a se tăvăli pe jos, de a urla, de a fi puţin animal. Mă gîndesc ce vor face grupurile acestea de hooligans după meciul Angliei cu Germania din această seară? Dacă pierd favoriţii lor îşi vor ridica toată Belgia pe cap. De fapt, acelaşi deznodăm`nt este posibil şi în cazul unei victorii engleze. Dacă e să iasă cu scandal, se va întâmpla indiferent de rezultatul meciului...

Vitalie Ciobanu: Personajul principal al mitologiei locale este Manneken-Pis: copilul care face pipi. Gloria sa a depăşit de mult fruntariile ţării. Potrivit legendei, nişte burghezi bogaţi şi-au pierdut unicul fiu în mulţime, în toiul unei serbări populare. După cinci zile, ei l-au găsit la un colţ al străzii Etuve, acolo unde se află şi azi. Manneken-Pis este foarte iubit aici, i s-au adus de-a lungul veacurilor diverse onoruri militare şi civile, a primit numeroase distincţii. Aristocraţi şi oameni din stările de jos i-au dăruit cele mai frumoase veşminte. Garderoba sa, se spune, este cea mai completă şi mai variată din câte există pe lume, şi poate fi admirată în colecţiile fostului Palat Regal. Simpaticul ştrengar îţi face cu ochiul din toate vitrinele oraşului, de pe tricouri şi pliante, din cărţi şi mochete. Îl găsim şi noi la intersecţia cunoscută, după ce scăpăm de cetele de hooligans din Grand-Place. Micuţul îşi face treaba în continuare, imperturbabil, spre deliciul grupurilor de gură-cască. Judeci istoria unei comunităţi şi după fetişurile sale. Manneken-Pis va rămâne obiectul unei adoraţii constante atât cât va exista specia umană.

Vasile Gârneţ: Bruxelles mă dezamăgeşte ca imagine. Mi se pare foarte murdar. Senzaţie de slin, de impuritate care se insinuează. Nu ştiu cât din această impresie se datorează faptului că oraşul e invadat de suporteri de fotbal. Lume tuciurie, mulţi arabi. Sunt cartiere întregi locuite de emigranţi. Anderlecht, de exemplu, e un fief al celor sosiţi din Turcia şi ni s-a recomandat să evităm zona. Unui scriitor leton, nu i-am reţinut din păcate numele, i s-a smuls în plină zi geanta cu paşaport şi bani. Pe stradă întâlneşti femei îmbrobodite, turcoaice, cu câte doi copii mici în braţe, mai purtând şi o sacoşă-două cu hrană. Se observă uşor că sunt figuri străine, oameni pe care destinul sau un accident biografic, i-a plasat în peisajul belgian multicolor. Şi se lasă greu, sau deloc, asimilaţi.

Văd clădirea Parlamentului European - înaltă, beton şi sticlă, cu o cupolă rotundă, uşor alungită, care contrastează flagrant cu restul peisajului din jur. E ca un enorm abces fluorescent apărut în preajma Parcului Leopold. Conciergeria parcului, o clădire cu două caturi, probabil un edificiu remarcabil pe vremuri, acum pare o construcţie mică şi tot mai anonimă.

Reuşim să prindem câteva secvenţe din meciul românilor cu portughezii la o cafenea unde e instalat un televizor mare pentru clienţi, dar dacă nu comanzi ceva, stăpânul se uită cu ochi răi la tine. După ce au făcut, acum câteva zile, remiză cu Germania - un meci pe care nu l-au c`ştigat din lene, sau dintr-o bună creştere prost înţeleasă - ai noştri au şansa să arate ce pot. Să lupte, să obţină victoria într-un meci al orgoliilor. Trupa lui Figo este de departe cea mai bună în grupă şi una din favoritele la titlu. Nu ajungem nicăieri cu aceeaşi veche tactică de temporizare, imprimată în timp, mai întâi de Lucescu şi dusă pe culmile ineficienţei de generalul Iordănescu, îndărătnic ca un catâr, antrenorul cu idei puţine, dar fixe.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8

Următoarea pagină