Cronica unui periplu literar european (V) - jurnal pe două voci (5)

Un muzeu postmodern, o istorie din perspectivă multiculturală, în care vechi inamici şi-au dat mâna pentru a edifica o operă de resuscitare a memoriei şi a oferi un avertisment cât mai convingător urmaşilor spre învăţătură. Semnificativ pentru valorile noii Europe, asupra cărora ar trebui să medităm cu toţii. Însă ceea ce pentru occidentali s-a retras sub patina exponatelor, utilizate în scopuri didactice, trebuie spus că în zona postcomunistă a continentului reprezintă, pe alocuri, o actualitate ardentă, implacabilă, zdrobitoare. În Est nu am avut răgazul şi înţelepciunea necesare pentru a alunga istoria în muzee. Trecutul ne terorizează, el face parte încă din existenţa noastră cotidiană, pe care o manevrează după bunul său plac. Liniile de demarcaţie sunt vii în continuare. Noi şi ei. Războiul limbilor. Conflictul mentalităţilor. Duelul manualelor de istorie.

La plecare primim în dar din partea administraţiei muzeului câte un CD-ROM, cu titlul Songs of Peace (Cântecele Păcii), compuse după versurile lui Francis Ledwidge, tânăr poet şi voluntar irlandez, înrolat în armata britanică, căzut la 31 iulie 1917, în luptele de lângă Ypres, într-unul din primele atacuri la care a luat parte. CD-ul este dublat de o broşură cuprinzând biografia poetului irlandez, textele cântecelor imprimate şi fotografiile muzicienilor implicaţi într-o operă de celebrare a spiritului confruntat cu experienţele extreme ale condiţiei umane. Voi asculta CD-ul acasă, atunci când voi încerca să reconstitui atmosfera locului, la transcrierea acestor note de călătorie.

Vasile Gârneţ: După vizitarea Muzeului din Ypres discut cu estonianul Peeter Sauter, răvăşit şi el de cele văzute. Performanţa realizatorilor săi constă în faptul că expoziţia redă suferinţa absurdă a omului în război, durerea ce poartă un nume cât se poate de concret şi refuză eroismul la grămadă, de multe ori anonim, care în viziunea propagandei comuniste de la noi căpăta neapărat semnificaţia unui sacrificiu asumat în numele partidului şi, neapărat, al genialului său conducător. Moartea înfăţişată în cele mai mici amănunte - cele care dau corporalitate războiului, îl scot din tiparele publicisticii "angajate" şi ale ideologiilor strategice - pieirea unor tineri imberbi, seceraţi de gazul otrăvitor, te consternează. Mult mai mic ca suprafaţă, muzeul îmi evocă Memorialul Holocaustului de la Washington, pe care l-am văzut în toamna lui 1998. Acelaşi şoc în faţa suferinţei, a răului lumii, care a produs, iată, cutremurătoare pagini de istorie, dar din care învăţăm foarte puţin...

Avem timp şi pentru o scurtă plimbare prin Ypres, tocmai bună pentru nervii noştri suprasolicitaţi. În centru, de cealaltă parte a clădirii muzeului urmărim un concurs de volei pe plajă: nisip turnat chiar sub zidul cenuşiu al clădirii, peste care fâlfâie ghirlande de steguleţe al postului de radio "Contact", cu delfinul său bonom apărut de câţiva ani şi pe piaţa românească (mai nou, şi în stânga Prutului). Pe drumul de întoarcere, îmi continuu discuţia cu Sauter şi cu rusoiaca Valentina Soloviova. Femeia, tot timpul exaltată, se arată sincer uimită (după Inga Lingvist, la Paris) că am dus-o atât de prost în URSS, noi, basarabenii. Oprim la un moment dat în locul unde în anii 1914-1918 trecuse linia frontului - acum, nişte dealuri verzi - pentru a asculta relatarea amănunţită a ghidului nostru la microfonul autobuzului, care întrerupe transmisia radiofonică a meciului Franţa-Cehia, jucat în aceeaşi zi la Euro 2000 şi încheiat cu victoria echipei lui Zidane, 2:1.

Următoarea escală pe drumul nostru spre Lille este într-un mic orăşel flamand, unde luăm masa într-o piaţetă (de fapt un imaş verde, bine amenajat). Aici suntem invitaţii speciali ai primarului, un bătrânel simpatic, cu veleităţi de poet. Bătrânul chiar ne citeşte, transfigurat de emoţie, două poezii. Are alături de el o tânără, probabil o vedetă locală, care recită artistic, pentru cei care nu cunosc prea bine franceza, şi varianta în engleză a poemelor. Să nu ne scape, care cumva, mesajul. Totul a fost prevăzut. Îl aplaudăm pe bătrân - semn cât se poate de elocvent că a fost acceptat de breasla scriitoricească. E fericit şi ne strânge cu gratitudine mâna. Scena îmi aminteşte de veleitarii culturali, cu mulţi bani, de la noi, care, dacă le zgândări puţin orgoliul artistic nămolos, sunt în stare să comită gesturi de caritate: sponsorizează editarea unei cărţi sau plătesc câteva chefuri pentru scriitorii (presupuşi adevăraţi) care "i-au recunoscut". Câte asemenea duioase situaţii a înregistrat "grădina lui Cimpoi" de la Uniunea Scriitorilor?...

E cald şi mulţi şi-au scos încălţările, inclusiv gazdele, îndemnaţi probabil şi de covorul de un verde-închis al ierbii. Bem o bere locală, "organică, tare şi hrănitoare", cum ni se spune, sugerându-ni-se discret că nu trebuie să exagerăm. Un bucătar mustăcios taie - la alegerea noastră - hălci dintr-un porc fript. O femeie plinuţă, cu mâni albe şi pufoase, ca două pernuţe, ne îndeamnă, în flamandă, să luăm şi legume. Taraful cântă muzică de petrecere. Adrian spune: "Niciodată n-am mai mâncat desculţ în Belgia..."

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7 8

Următoarea pagină