|
Vasile Gârneţ: Simpatica şi agreabila scriitoare din Elveţia, Corinne Desarzens, are un umor irezistibil şi o molipsitoare predispoziţie pentru joc. Doar după două săptămâni de călătorie, Corinne le-a găsit porecle/"nume alternative" amuzante, deloc răutăcioase, multor scriitori din Literatur Express. Sârbul Vladislav Bajac, de exemplu, ar trebui să răspundă şi la numele "Don Quijote". Belgrădeanul e pirpiriu, cu o bărbuţă ascuţită, decolorată, ochi mici, sfredelitori, întotdeauna înroşiţi. "Ăsta îl termină pe Miloşevici", mai adaugă Corinne un mic comentariu - cu un substrat destul de hazos - la ceea ce se vede. Chingiz Abdullayev, cel care produce romane poliţiste pe bandă rulantă, îşi schimbă zilnic hainele scumpe şi se parfumează abundent, este numit "Barbara Cartland din Aserbaidjan" sau "Parfumul Kremlinului" (aluzie artistică la gradul său de (fost?) general KGB şi, totodată, o trimitere parodică la felul stereotip în care îşi intitulează istoriile cu spioni). Islandezul Einar Örn Gunnarsson este "Pescarul ameţit" - trimitere mai mult decât transparentă la rătăcirile sale bahice developate până acum. Aleksei Varlamov din Rusia: mic de statură, cioturos şi mătăhălos, cu o frunte enormă şi o barbă în paragină, cu un mers de ţăran care calcă nesigur pe asfalt, este numit "Lev Tolstoi în secolul XXI". Adrian Popescu ar trebui să reacţioneze şi la numele "Padre" sau "Monseniorul". "Adrian este omul în preajma căruia eu, mamă a trei copii, mă cuminţesc", recunoaşte cu smerenie Corinne. Medicul Trenului Literar, o femeie din Turcia, cu mişcări încetinite şi cu un facies somnoros, care mai curând ea ar avea nevoie de ajutorul nostru, decât noi de al ei, este "Frumoasa adormită din Orient". Italianul Nicola Lecca, infantil şi alintat, "supravegheat" telefonic de părinţi (maică-sa l-a întâmpinat la Paris, probabil să vadă dacă Nicola respectă regimul alimentar), s-a ales cu o poreclă previzibilă - "Bambino italiano". Corinne mi-a mărturisit că inventează porecle pentru a memoriza mai bine chipul oamenilor pe care îi întâlneşte. Este un truc pe care-l foloseşte cu succes mai de mult, înmagazinând astfel în receptorul memoriei vizuale "date suplimentare" despre o persoană. Corinne, căreia eu îi spun în secret "patetica şi optimista din Cantoane", mi-a promis că-mi va divulga porecla mea la Berlin, la finalul călătoriei. M-a asigurat că nu sună rău şi, crede ea, mi se potriveşte. Până atunci pot să mă amuz pe socoteala altora.
Mergem cu autobuzul spre Ypres, un oraş în Belgia, unde vom vizita şi un muzeu al primului război mondial. Peisajul e frumos ("ce frumos e şi nordul Franţei!", sunt tentat să strig, dar mă sfiiesc să-mi divulg entuziasmul). Mi-ar plăcea să rătăcesc vreo două zile, singur, pe aceste locuri, să trec prin sate şi oraşe şi să vorbesc cu oamenii. Numai aşa, cred, voi putea spune că am văzut Franţa profundă... Cineva ne anunţă că suntem deja în Belgia, am trecut frontiera. Nici tu poliţişti, nici vameşi. O linişte aproape plicticoasă. Încă nu mă pot obişnui, ca şi majoritatea scriitorilor din Est, că poţi trece uşor, unde şi când vrei, necontrolat şi nechestionat, o frontieră. Am trecut dintr-o ţară în alta fără să observ vreo diferenţă. De vină e peisajul frumos de dincolo de geamul autobuzului, care respiră ordine şi bunăstare.
Vitalie Ciobanu: Ypres, oraş în Flandra Occidentală, belgiană, pe care îl vizităm, în continuarea escapadei noastre "campestre", a intrat în istorie datorită faptului că aici a fost folosită, pentru prima dată, o armă chimică pe câmpul de luptă. Anume gazul "yprit", căruia localitatea i-a împrumutat numele. Episodul s-a produs în primul război mondial, pe linia de rezistenţă dintre armata germană şi trupele Antantei, formate din soldaţi francezi, englezi, irlandezi şi belgieni. Oraşul e mic dar frumos, cu o înfăţişare caracteristică: case lipite unele de altele, frontoane zimţate, vopsite în general în mov şi maro. O stilistică urbană tipică zonei, mai sobră decât arhitectura predominantă în centrul şi sudul Franţei, dar înrudită cu faţadele clădirilor din Lille - cea mai importantă localitate învecinată. Muzeul "In Flanders Fields", din Ypres, este amplasat într-un palat elegant şi auster, aflat în proximitatea Catedralei oraşului, unde am putut contempla nişte panouri fotografice prezentând vizita Papei Ioan-Paul II la Ypres, de-acum câţiva ani: Sfântul Părinte vorbind de la un amvon înălţat ad-hoc unei mulţimi de zeci de mii de oameni. Expoziţia găzduită de muzeul oraşului este realizată într-o manieră foarte modernă, pe suport multi-media. Redă nu atât actele de eroism ale combatanţilor, aidoma muzeelor sovietice, concepute drept instrumente ale propagandei, cât reproduce atmosfera războiului, cu ororile şi spaimele lui, fixează gesturile dezonorante şi străfulgerările de umanism în faţa morţii, distribuite în mod egal pe ambele părţi ale liniei frontului, şi sfăr`mă astfel prejudecata unicităţii - însuşire pe care şi-o atribuie, în exclusivitate, fiecare dintre beligeranţi. Muzeul "In Flanders Fields" ne rezervă o veritabilă cădere în timp; o excursie aici îţi antrenează toate organele de percepţie: văzul, auzul, mirosul, simţul olfactiv şi cel tactil. Pe lângă exponatele obişnuite pentru colecţiile marţiale (machetele fortificaţiilor, vestoane militare, arme de epocă etc.), vei găsi puse pe calculator diverse fişiere, cuprinzând hărţi ale operaţiunilor militare şi date statistice ale luptelor din regiunea Ypres, informaţii despre viaţa de campanie, secvenţe de film documentar autentic, cu scene de război şi momente de relaxare în tabără, aniversări la popota ofiţerilor, mici bucurii ale trupei ş.a. Completând efectul vizual, o bandă sonoră, inteligent montată, aduce în urechile vizitatorilor sunetele specifice războiului: împuşcături, explozii, comenzile gradaţilor către soldaţi, gemetele răniţilor, zgomotul roţilor de tren transportând muniţia de război, lectura unor reportaje de ziar scrise în zona confruntărilor militare - toată gama posibilă. Fişierele se deschid mişcând uşor degetul pe ecran - chiar dorinţa ta este cursorul mecanismului electronic. Standuri uriaşe expun decoraţii de război, foi îngălbenite cu ordinele de zi adresate armatei şi, de asemenea, materialul propagandistic al vremii: ziare, calendare, broşuri răspândite prin tranşee, pline de caricaturi şi cancanuri la adresa inamicului - Wilhelm al II-lea, împăratul german - menite să ridice moralul soldaţilor, scrisori ale militarilor către cei de acasă (păstrate cu sfinţenie de câteva generaţii). Două săli izolate consacră episodul terifiant al folosirii gazului yprit. Vizitatorii pot trăi "pe pielea lor" întreaga grozăvie a momentului, pătrunzând într-o sală unde răsună câteva explozii, una după alta. După risipirea fumului, panourile pe care ai putut urmări avântul unei companii franceze împotriva liniilor germane proiectează cadavre sfârtecate, oameni zvârcolindu-se în spasmele asfixierii. Te numeri şi tu printre "victime", un miros violent de gaz, greu de suportat, te învăluie. Nu este yprit, însă o stare de oroare şi greaţă te cuprinde instantaneu şi te grăbeşti să părăseşti încăperea. Gata, eşti prizonierul convenţiei. Abia ieşit de sub clopotul de cobai al primului atac chimic din istoria bătăliilor purtate de oameni, te izbeşti de stârvurile umflate ale unor cai ce nu lasă nici o îndoială asupra efectelor utilizării gazului devastator. În faţa unor dovezi, atât de fidel reconstituite, imaginaţia şomează. O altă sală a fost transformată în cinematograf. Un film documentar, alb-negru, proiectat pe pânza unui cort de campanie, alcătuieşte fundalul unor povestitori angajaţi în evenimentele relatate: militari, reporteri de război, locuitori din Ypres, medici şi infirmiere. Aceştia sunt filmaţi color, pentru a-i face mai proeminenţi în raport cu secvenţele-document, rulate la spatele lor. Realitatea războiului văzută din unghiuri şi de persoane diferite, aparţinând ambelor tabere; istorisirea se face, succesiv, în franceză, germană, engleză şi flamandă. Drama războiului arată la fel în toate limbile, suferinţele şi absurditatea morţii sunt aceleaşi.
|
Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu
Inapoi la cuprinsul numarului