Cronica unui periplu literar european (V) - jurnal pe două voci (2)

"Nu are dreptate tipa, zice Andrei despre autoarea articolului. Din contră, aceasta şi este raţiunea trenului, să adune scriitori care sunt importanţi în ţările lor, pentru a-i face cunoscuţi şi în Europa. Câţi scriitori internaţionali există mai ales în Est?" Bernd Gutberlet, din echipa de organizare germanã, care asistã la discuþia noastrã, îi confirmã opinia. Aº mai adãuga ºi eu un detaliu spuselor lui Andrei: un Günther Grass sau un Mario Vargas Llosa n-au sã se plimbe 45 de zile cu trenul prin Europa... de amorul artei. E un lux pe care, de la un anumit punct al celebrităţii, nu ţi-l mai poţi permite.

Seara, ni se propune o reprezentaţie la Téâtre du Nord, situat în piaţa Charles de Gaulle. E un spectacol-cabaret foarte static. Dintre cei patru actori, şeful - un ins cu perucă albă, înfoiată - este şi cel mai vorbăreţ. Rolul său este să nareze. Ceilalţi doi schiţează din când în când nişte gesturi dezordonate, spre a ilustra cumva interminabila poliloghie a colegului mai vârstnic: fac exerciţii fizice, cântă la instrumente muzicale, se încurcă în propriile haine. Spectacolul îi nemulţumeşte pe toţi. La Paris, unde piaţa de teatru este imensă, ar fi fost, fireşte incomparabil mai simplu să se găsească ceva mai demn de urmărit. Aici, în "provincie", gazdele n-au prea avut de ales: cei patru actori erau în concediu şi au fost chemaţi special pentru a colora agrementul vesperal al scriitorilor din Trenul Literaturii, echipă din care nu lipsesc dramaturgii (mă gândesc, de pildă, la Einar Örn Gunnarsson - a cãrui exuberanþã, a-tipicã pentru un islandez, bãnuiesc, alterneazã cu faze de încruntare ºi agresivitate verbalã, trãdând un metabolism artistic mai complicat. Nu i-am prea auzit râsul...). Pentru un public eterogen ca al nostru, s-ar fi potrivit mai degrabă un muzical - dacă e să rămânem la spectacole aşa-zicând relaxante -; nu toţi înţelegeau la fel de bine franceza, spre a suplini printr-un text împroşcat ca din mitralieră aproape inexistenta acţiune scenică.

Sunt obosit, derutat şi dezamăgit - şi de spectacol, şi de aspectul exterior al oraşului: excesiv de sobru, gri, lipsit de atractivitate. În aceeaşi zi, mai devreme, bătusem străzile cam vreo două ore, căutând zadarnic o casă de schimb valutar. Am găsit una singură, la gară. Îmi stăruie încă în minte zâmbetul enigmatic-superior al băiatului de la ghişeu, care ştia că nu voi găsi la acea oră în oraş o altă casă de schimb şi că va trebui să mă întorc tot la dugheana lui, resemnat, acceptându-i cursul dezavantajos. Tot ziua vizitasem un uriaş complex comercial, Euralille, organizat în jurul noii gări pentru primirea T.G.V.-urilor internaţionale şi interregionale, pe o suprafaţă de 70 ha, însă oricât de impresionante s-ar arăta, în Franţa cauţi parcă altceva decât construcţii supermoderne, americăneşti. Anume: spiritul bătrânei Europe.

Descoperim, din fericire, cu Vasile, în aceeaşi seară, după spectacol - ca o recompensă nevisată - partea istorică şi pitorească a Lille-ului, un cartier cu străzi înguste, cotite, răspunzând "standardului nostru de vechime", cu multe localuri de petrecere la parter, unul mai interesant şi mai cochet decât celălalt, afişând la intrare tot soiul de marote glumeţe şi liste cu meniuri pictate voit-neglijent. Bătând străzile pe acolo, discutăm o idee absurdă: de a construi la Chişinău un centru istorico-literar-turistic după modelul "clasic" al arhitecturii medievale din Occident, cu imitaţii gotice şi baroc, chiar dacă pentru asta ar însemna să contrazicem propria noastră tradiţie şi reprezentare istorică - ori tocmai de aceea! -, bagaj cu care nu ne putem mândri deloc în faţa străinilor. Nu ar fi chiar imposibil. E nevoie de bani, de mulţi bani, şi poate încă de şi mai multă voinţă de realizare. Dacă tot s-a făcut tabula rasa din basarabeni, după război, dacă tot nu am fost lăsaţi să fim noi înşine, am avea dreptul moral - nimeni nu ar mai putea să ne interzică! - să ne alegem noi o identitate, să aparţinem lumii în care am fi dorit să trăim: să nu mai fim estici, ci occidentali; nu ortodocşi, ci catolici sau protestanţi; nu paternalişti, ci independenţi şi individualişti; nu pro-sovietici şi comunişti, ci postmoderni şi europenişti. Să transportăm în Basarabia o părticică din universul reperelor noastre politice ºi culturale, sã amenajãm un ambient pe gustul nostru, al... câtorva intelectuali. Bovarisme. A te muta aici cu traiul este, însă, mai greu decât a-ţi imagina cealaltă posibilitate, la Chişinău. Poţi, în definitiv, să-ţi imaginezi orice. Nu costă nimic.

După excursia revelatoare prin zona veche, privim cu alţi ochi - mai îmblânziţi, mai receptivi - şi restul oraşului. Piaţa Charles de Gaulles şi Piaţa Operei, din centru, alcătuiesc, în paralelismul lor complice, cotiledoanele unei placente urbane, palpitând de o viaţă intensă, nucleul de unde ţâşnesc mai multe străzi în toate direcţiile. De acum încolo, şi stilul minimalist, "industrial" al unor clădiri din rue de Paris - strada hotelului nostru - nu-mi pare lipsit de o anume frumuseţe specifică, austeră. S-ar putea să avem, totuşi, o escală reuşită, aici, la Lille.