Cronica unui periplu literar european (V) - jurnal pe două voci

Vasile Gârneţ: Pierdut printre alte sute de "întâmplări" culturale la Paris, Trenul Literaturii îşi recapătă statutul de eveniment major la Lille, unde suntem primiţi cu entuziasm şi găsim o excelentă organizare. Orgoliul gazdelor de a se face remarcaţi pe traseul lui Literatur Express ne fortifică şi nouă moralul, mai ales că, la Paris, cum spuneam, ne cam "topiserăm" uneori într-un generos anonimat. Nu lipseşte concertul de salut al gazdelor - un ansamblu folcloric multietnic de copii, care cântă în mai multe limbi. Observ cum scriitorii gruzini tresaltă la ritmuri caucaziene. Urmează "Kalinka": scriitoarea din Kaliningrad, Valentina Soloviova, întotdeauna bine dispusă, exultă; balticii privesc nedumeriţi, vădit surprinşi să audă aici, în nordul Franţei, melodii patriotice sovietice. Andrei Bodiu ne zâmbeşte cu înţeles, iar eu cu Vitalie comentăm maliţios spectacolul sub privirile stupefiate ale lui Nicolae Prelipceanu, care spune ceva cu năduf, excedat şi el de stângismul incurabil al francezilor. Asta e... Noroc că nu ţine mult, e doar un potpuriu. Escalele muzicale sunt scurte. Sunt flataţi, pe rând, grecii, turcii, germanii... Pasajul muzical consacrat românilor îl împărţim frăţeşte cu ungurii - ce vreţi, frontierele transparente ale muzicii! - care şi ei sunt convinşi că se interpretează o melodie din folclorul lor. Urmează un prânz regal, care linişteşte spiritele şi ne umple pe toţi de bunăvoinţă.

După ce ne instalăm la hotel, ieşim la o plimbare prin oraş. Mergem pe rue de Paris, spre piaţa Charles de Gaulle. "Eliberatorul Patriei şi fondatorul celei de-a V-a Republici Franceze" s-a născut la Lille, în casa uneia dintre bunicile sale, în 1980. În volumul său autobiografic generalul va numi locul acesta "Le Petit Lillois de Paris", sintagmă "exploatată" de toate ghidurile turistice franceze. Casa memorială a lui de Gaulle se află pe rue Princesse, dincolo de raza centrală a oraşului şi, evident, nu voi avea timp să ajung până acolo. O altă figură emblematică pentru Lille şi pentru întreaga regiune de nord a Franţei în general este scriitoarea Marguerite Yourcenar, care a locuit o vreme pe aceste meleaguri ( Villa Mont-Noir, pe care o vom vizita mâine).

Oraşul, în zona centrală, e liniştit. Case joase, de doar câteva etaje, faţade colorate discret - domină cenuşiul şi vernilul. O arhitectură simplă, "nordică", economicoasă, fără prea multe zorzoane. Lume puţină pe stradă şi - e doar o observaţie - aproape deloc afro-francezi (negri), care se stabilesc, din raţiuni climaterice, cum îmi explica poetul Jacques Jouet, în sudul Franţei şi la Paris. Un oraş reconfortant, în care ai liniştea şi singurătatea privirii.

În piaţa de lângă palatul Rihour - construcţie veche, de pe la 1500 - îl întâlnesc pe scriitorul belarus Andrej Fedarenka. E destul de amărât: nu s-a asigurat cu destui franci la Paris, iar aici, la Lille, a schimbat bani - o rată foarte mică - la gara de trenuri, unicul ghişeu deschis la această oră, şi evident că a ieşit în pierdere. Îl consolez, spunându-i că nu e singurul care n-a prevăzut "întărirea" francului în nordul Franţei. Andrej mă întreabă, arătându-mi pe hartă, dacă Théâtre Sébastopol e chiar Teatrul Sevastopol? Totul e posibil. La Paris am mers pe bulevardul Sevastopol, am coborât în staţia de metrou Stalingrad... De ce n-ar exista şi la Lille câteva denumiri ruseşti?

Vitalie Ciobanu: După corul de copii, ale cărui cântece m-au transportat în atmosfera "revoluţiei culturale" din China lui Mao, plimbarea prin oraş îmi intensifică senzaţia dezagreabilă. Duc dorul Sudului, al oraşelor meridionale, cu căldura şi intimitatea lor istorică - o garanţie a valorii şi spiritului aristocrat. Aici mă simt ca un personaj din romanele lui Zola, în miezul epocii industriale şi al cruntei exploatări muncitoreşti, sau - asociaţiile se suprapun - de parcă aş vizita America anilor '20-'30, cea din filmele lui Coppola: mafie, sindicate, mişcări de stradă, prohibiţie la alcool, tot tacâmul.

La hotel, Andrei Bodiu îmi atrage atenţia asupra unui articol din presa locală despre Literatur Express-ul nostru. E şi o poză în care sunt surprinşi câţiva colegi- călători cu bagajele la picior, pe peronul gării din Lille, lângă TGV-ul din care tocmai coborâseră. Tonul articolului este uşor persiflator, zice că te-ai fi aşteptat ca în grupul acesta internaţional să fie şi scriitori de renume, dar nici vorbă de aşa ceva. Comentăm. Nu am scăpat nici o clipă de ochiul iscoditor al ziariştilor, de publicitatea făcută în jurul expediţiei noastre. De fapt, nici nu m-a interesat aspectul acesta, sincer vorbind, nu am fost deloc preocupat până acum de imaginea noastră în ochii francezilor (iresponsabila ingenuitate a celui din Est!), singura mea preocupare majoră a fost şi rămâne descoperirea lumii prin care călătorim. Sunt un Columb autosuficient, nu am făcut promisiuni nici unei curţi avare. Staff-ul german este însă foarte sensibil la reacţiile presei. Îi poţi înţelege. Voiajul nostru încununează eforturile lor de câţiva ani. În plus, Franţa este chiar ţara care pune note în cultură. Cineva aşadar se ocupă de colectarea grijulie a articolelor apărute pe traseu. În scurt timp vom primi un dosar întreg din partea organizatorilor: mape cu fotocopii după materiale din presa franceză, destul de numeroase. Reflecţia mediatică a Trenului va conta în balanţa evaluărilor finale, atunci când, presupun, nu puţini vor fi cei care şi-ar dori să aducă critici proiectului, să facă o contabilitate a fisurilor (invidia este un sentiment universal!). Nu vor reuşi decât o grimasa chinuită: orice-ar mai scrie până la final ziariştii, marele pot l-a ridicat Thomas Wohlfahrt, lăsându-i pe ceilalţi concurenţi din Berlin cu buzele umflate.

1 2 3 4 5 6 7 8

Următoarea pagină