Vasile Gârneţ

Dintr-un viitor volum de poeme intitulat „Muzeul erorilor”…

 

elegie  (Semproniu)
- fragment –

 

(…) şi vine o zi când înţelegi
că n-a mai rămas nimeni
nici băiatul acela cu nume ciudat – Semproniu
care stătea singur pe marginea apei,
când noi ne jucam
şi el vedea acolo o vegetaţie stranie
căreia-i punea numele noastre,
rostindu-le încet şi ameninţător:
Ioana, Marcu, Ilarion, Iolanda, Ignat…
veneam lângă el să privim,
dar nu desluşeam nimic în apa tulbure
doar coji de pâine şi cantalup plutind la suprafaţă…
Semproniu zâmbea şi spunea: faceţi si voi
un efort de imaginaţie
ţineţi-vă de mâini, poate vă completaţi
ÅŸi vi se arată…
îl ascultam – era frumos şi nebun
şi era ca şi cum am fi văzut tot ce ne spunea el
cu vocea lui matură şi înţeleaptă,
era ca ÅŸi cum am fi cunoscut ÅŸi noi secretul
acelor ape adânci şi reci…
cred că atunci m-am simţit atras
de ceva de care îmi era frică…

 

nu mai există nici omul dibaci
cu obrazul cotropit de o barbă ţepoasă
care meşterea ferestre în casa lui cu vedere spre râu
asculta Lili Marlene, noi evacuam rumeguÅŸul
şi el ne răsfăţa cu bomboane rozalii
apoi dintr-o dată ne alunga, devenea trist
părea un om sfârşit, cu umerii obosiţi
cred că plângea – îşi amintea din nou de băiatul său
sfârtecat într-un accident de maşină
îl evitam cu înţelegerea noastră
până a doua zi când iar răsuna Lili Marlene
şi el ne privea din nou cu blândeţe
cum căram rumeguşul şi ronţăiam
bomboane rozalii…
o dată, într-un moment de tristeţe,
când inima îi înota în durere
ne-a spus că fiecare dintre noi
ar trebui dus să vadă o morgă
să înţelegem ce e cu viaţa aceasta
ÅŸi noi ne-am speriat
am spus acasă şi ne-au interzis să-l mai vedem
pe omul acela dibaci
cu obrazul cotropit de o barbă ţepoasă
care meÅŸterea ferestre, asculta Lili Marlene
ne dădea bomboane rozalii
şi noi căram rumeguşul la groapă (…)

 

Şi  o melodie care mi se potriveşte astăzi: