Vasile Gârneţ

“dragă prietene…
prea puţină lumină în poemele tale
(vezi, nu mai scriu cuvântul “bucurie”)
nici o speranţă în deznădejdea asta
bântuită de frică
citesc şi ca într-o stare de contagiune
frica îmi urcă fiinţa
(o “frică plurală” cum spui tu)
şi parcă nici nu o poţi evita
ţi-ai făcut din angoasă şi durere
un cifru de existenţă (“nenoroc de existenţă”
cum subliniezi cu aldine)
iar singurătatea ta orgolioasă e ca
un deşert unde nu creşte nimic (“mâzgă politică
şi socială, materii degradate, animale îmbrăcate,
cifoze, tipi verucoÅŸi” – am citat din ultima ta
misivă ajunsă aici)…
ştiu, fiecare aleargă în timpul şi în spaţiul său
dar tu deranjezi – ai ameninÅ£at liniÅŸtea ÅŸi la Monaco
opreşte-te, treci pe portativul bucuriei sau al seducţiei
mută realul într-un cadru domestic
încearcă să te linişteşti
priveÅŸte tablourile cu fructe din albumul
pe care ţi l-am trimis
descrie cromatica excepţională a coşului cu praline
ascultă preclasici sau farandole de vis
(îţi trimit în câteva zile muzica din “Pacientul englez”)
salvează-te prin prieteni, citeşte Borges
priveşte la răsăritul soarelui
caută un gând ce te poate face fericit
măcar pentru un timp…

pe scurt: liniÅŸteÅŸte-te ÅŸi liniÅŸteÅŸte-ne
pentru că nimeni nu-ţi mai ia libertatea ta de acum
aceea de a nu mai aştepta nimic de la nimeni”