Vasile Gârneţ

Dacă noi am votat președintele României, iar cei de dincolo de Prut au votat pentru Parlamentul basarabean, nu m-am mirat prea mult că cineva de la București mă întreabă, preocupat:

- Ce se aude cu noua Coaliție Proeuropeană? Când va fi votat noul Guvern și cine va fi prim-ministru?

Îi răspund cu un optimism glumeț:

- Se discută serios, temeinic, nuanțat, noua construcție parlamentară și guvernamentală va fi solidă, cu o misiune clară: REFORMELE.

- Aveți martiri? Cine e gata să se jertfească? Este cineva de calibrul lui Balcerowicz?

- Va trebui să găsim. Oricum, nu se mai poate pe vechi. Așteptările sunt foarte mari, presiunea internă și internațională dă în clocot, atât cât să punem de o „zeamă” moldovenească, și proeuropenii noștri au tras perdeaua peste negocieri, ca să se poată concentra asupra interesului național.

- Bine, vă las. Nu vreau să deranjez…

Apoi, bucureșteanul mă invită să discutăm despre Rusia și despre Putin. Ce cred despre ultimul lui discurs, din 4 decembrie. Eram cu toții în febra postelectorală, de după alegerile din 30 noiembrie, și remarcase că n-am comentat. Cum mi s-a părut? Ce cred? La ce să ne așteptăm?

Îi răspund pe scurt: Ce trebuie să se înțeleagă după discursul lui Putin din 4 decembrie e că va pleca de pe tron doar împreună cu Rusia, trăgând cu el Rusia în genune. Asemenea prestații ca a lui Putin trebuie privite și ascultate foarte atent de psihiatri și psihologi, ca să reușească să avertizeze țara despre pericolele ce o pândesc.

- Adică, să le privim mai nuanțat?, mă iscodește interlocutorul meu.

- Putin se teme, e ca un animal încolțit. Are și motive: moneda națională e în picaj, prețul petrolului s-a întâlnit cu cotația rublei în raport cu euro, adică la 66. Omul minte de îngheață apele. Occidentalii s-au obișnuit deja cu acest comportament al său, iar rușii cu ceva spirit critic au râs nervos, întrucât echilibristica și gesturile șefului de la Kremlin nu prevestesc nimic bun. În mod ciudat, Putin simte nevoia să dea interviuri, să vorbească, are un comportament de infractor și vrea să răspundă la toate insultele, provocările, reproșurile care i se fac. O întreagă echipă de lustruitori de imagine încearcă să-l ajute, însă realitatea nu iartă pe nimeni. E foarte interesant să-i urmărești privirea pierdută – niște ochi ce fug în toate părțile, e conștient de impostura sa, e obosit, iritat, umilit de această tensiune a disimulării interminabile. Un mincinos prins, zi de zi, în flagrant, dar care vrea să te asigure că fapta sa nu e ceea ce crezi tu că este. Se bâlbâie, gesticulează excesiv, se pierde în fantezii și digresiuni mitologizante (noua lui marotă este „sacralizarea Crimeii”, locul de unde a pornit națiunea rusă), descrie și construiește castele în văzduh, pe care tot el le dărâmă cu gesturi nervoase. Se încurcă mai ales atunci când se vede nevoit să compare războiul pe care l-a purtat în Cecenia împotriva separatiștilor cu războiul din Ucraina, unde el e perceput de toată lumea ca susținător al separatiștilor. Fără să vrea, recunoaște din nou și din nou că a folosit armata împotriva populației civile din Rusia (Caucazul de Nord).

Nu trebuie să fii mare psihiatru ca să pui un diagnostic corect acestui om. Din păcate, o țară întreagă, de o sută patruzeci de milioane, e gata să trăiască sub dictatura acestui despot complexat. Putin are talentul să întoarcă lucrurile pe dos, să reproșeze străinătății păcatele de care el este învinuit. Occidentul spune, de exemplu, că Rusia, sub domnia sa, s-a izolat, s-a ascuns în spatele unei noi cortine de fier, iar Putin replică: „Ba nu! Voi, occidentalii, de fapt vreți să îngrădiți de jur împrejur Federația Rusă cu ziduri impenetrabile”.

În general, analiza lexicului lui Putin, trimiterile pe care le face, aproape inconștient, la Hitler, personaj cu care este frecvent comparat, trădează faptul că e la curent cu tot ce se spune despre el și încearcă să arunce în brațele altora cuvintele, sintagmele infamante cu care a fost „gratulat”. Și ca să fie mai convingător, PR-iștii de curte i-au sugerat să facă trimiteri biblice, ancestrale, care l-ar ajuta să scoată în afara politicului o problemă arzătoare: Crimeea. Numind-o „teritoriu sacru”, cum e Golgota, „colina pleșuvă” de la Ierusalim, transformi o anexare odioasă într-o căutare mistică a Graalului…

Pe scurt, un personaj care a sfârșit prin a crede în propriile elucubrații, și nu contează dacă-și mai amintește sau nu, dacă a sesizat declicul, momentul trecerii sale într-o altă realitate. (…)

Continuare pe:http://ziarulnational.md/vasile-garnet-psihologie-si-politica/