De la realismul tragic la realismul magic: Gabriel Garcia Márquez
Apr 22nd, 2014 by vasgar
Decesul unei celebrități, cum a fost scriitorul columbian Gabriel Garcia Márquez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1982), ne revelă, măcar unora dintre noi, adevărul că suntem contemporani nu doar cu politicieni războinici, mediocri È™i complexaÈ›i care conduc prost lumea, generând suferință È™i disperare, È™i că nici măcar o nouă tentativă a lui Voronin de a „instaura definitiv comunismul în Basarabia†nu merită atâta atenÈ›ie, pentru că s-ar putea să alungăm ghinionul de lângă bătrânul general. AÈ™adar, încă o dată: cultura e tot ce rămâne în urma agitaÈ›iei noastre tragicomice. Gabriel Garcia Márquez ne-a lăsat câteva romane excepÈ›ionale – Colonelului nu are cine să-i scrie, Un veac de singurătate, Toamna patriarhului, Cronica unei morÈ›i anunÈ›ate, Dragoste pe vreme de holeră –, care au marcat în mod esenÈ›ial literatura din ultimii cincizeci de ani. Noul limbaj romanesc creat de Márquez, mai ales în cel mai cunoscut roman al său, Un veac de singurătate, a schimbat faÈ›a prozei, a impus conceptul de „realism magicâ€, a generat o modă È™i o emulaÈ›ie care au dat opere remarcabile. Ca valoare È™i originalitate, scrisul lui Márquez stă alături de cel al lui Proust, Faulkner È™i Borges.
***
Una din marile teme ale prozei lui Márquez, pe lângă cea a solitudinii, este „Omul împovărat cu putereâ€. Romanul Toamna patriarhului descrie în mod magistral, cum n-a făcut-o nimeni până la apariÈ›ia acestei cărÈ›i, geneza È™i natura unei puteri discreÈ›ionare. E o carte despre Conducător, dar È™i despre Poporul pe care îl păstoreÈ™te. Tiranul e iubit de supuÈ™i cu atâta nesecată pasiune, cum el nici n-a îndrăznit să-È™i imagineze. Conduce abuziv, haotic, nu se căzneÈ™te să elaboreze legi. E autoritar, e pretutindeni È™i arată poporului o grijă părintească. Și se pricepe la toate. De pildă, a gustat o roÈ™ie dintr-o grădină È™i a înÈ›eles imediat că solul trebuie îngrășat cu gunoi de grajd. Va da o dispoziÈ›ie la guvern, le spune el agronomilor neÈ™tiutori È™i impacientaÈ›i, umiliÈ›i de competenÈ›a sa. Poporul este mulÈ›umit È™i-l întâmpină în PiaÈ›a Armelor cu pancarte mari pe care e scris: „Slavă binefăcătorului care ne-a izbăvit de întunericul teroarei!â€. Conducătorul È™i Poporul se meritau unul pe celălalt. El, patriarhul, a È™tiut de la început că este înÈ™elat È™i linguÈ™it. A È™tiut È™i s-a învățat să trăiască zilnic cu această minciună, cu acest înjositor tribut adus vanității, pentru că s-a convins de atâtea ori că „minciuna e mai comodă decât îndoiala, e mai folositoare decât dragostea, e mai durabilă decât adevărulâ€â€¦
Citit azi, Toamna patriarhului pare că descrie nu doar tiraniile din America Latină, ci prinde în parabolă și Rusia lui Putin.
***
Până să fie declarat „magul realismului magicâ€, Márquez a scris proze… pe deplin realiste, de un realism tragic, aÈ™ spune. Colonelului nu are cine să-i scrie (1961) e una dintr-acestea, avându-l ca prototip pe bunicul său matern Nicolà s Márquez. Retras într-un colÅ£ uitat de lume, un veteran de război, erou al marilor bătălii de odinioară, trăieÈ™te într-o sărăcie cumplită împreună cu soÈ›ia sa. SperanÈ›a că statul îi va oferi o binemeritată pensie din care să se poată întreÈ›ine îl face să scrie scrisori prin care să o ceară insistent, dar nu primeÈ™te niciun răspuns. Colonelul nu-ÅŸi pierde speranÅ£a, chiar dacă trec anii – între timp îi moare fiul, jertfă a represiunilor politice – ÅŸi pensia, se pare, nu va veni niciodată.
Acest microroman a fost scris într-o perioadă foarte grea pentru Márquez. Era la Paris, iar ziarul columbian la care colabora a fost interzis de dictatură. Márquez a rămas fără nicio sursă de venit, a îndurat foame și frig, a cerșit și a răscolit prin gunoaie pentru a găsi ceva de mâncare. Umilințele pe care le-a îndurat nu l-au împiedicat să scrie și să publice, adesea fără a primi vreun ban pentru asta. Știa că e născut să devină scriitor și că trebuie să scrie în orice condiții.
***
Dacă până la 40 de ani Márquez a trăit în mare sărăcie – o sărăcie extremă, disperată –, după succesul planetar pe care l-a avut cu romanele sale È™i după câștigarea Premiului Nobel banii nu i-au mai lipsit. A devenit multimilionar, cu multe proprietăți, iar scotocitorii prin biografia scriitorului au reÈ›inut că cerea uneori pentru interviuri onorarii enorme, de câte 50 de mii de dolari. ÃŽnsă nimic nu a deranjat mai mult decât simpatia lui Márquez cu stânga radicală È™i prietenia sa obstinată, „neruÈ™inatăâ€, cu dictatorul cubanez Fidel Castro. (…)
Continuare pe: http://ziarulnational.md/vasile-garnet-de-la-realismul-tragic-la-realismul-magic-gabriel-garcia-marquez/