Vasile Gârneţ

1. Åžoferul fumează chiar în uÅŸa autobuzului. Este supărat, chiar nervos, pentru că înjură gros ÅŸi arată cu mâna – dezamăgit ÅŸi epuizat – clădirea autogării. „Ce vacă, am rugat-o să vină mai devreme ÅŸi uite cum mă freacă, putoarea dracului!…”. Fumează, înjură, scuipă, apoi urcă în cadrul uÅŸii ÅŸi priveÅŸte estimativ – a câta oară – salonul. Nu mai e nici un loc liber. Pasagerii aÅŸteaptă, tăcuÅ£i, pe locurile lor. Se aude doar bolboroselile ÅŸi agitaÅ£ia unui prunc în braÅ£ele unei tinere pe scaunul din faţă. Åžoferul se uită la el, îşi moaie privirea ÅŸi-l mângâie cu mâna pe cap, regăsindu-ÅŸi dintr-odată umanitatea… ZâmbeÅŸte, parcă ar vrea să-i spună ceva, dar nu-ÅŸi găseÅŸte cuvintele ÅŸi scoate doar un gâ-gâ-gâ-gâ-gâââ… prelung. ÃŽn tot acest timp trage cu ochiul spre clădirea gării. „Iaca, vine…!”, spune pe un ton dispreÅ£uitor ÅŸi se aÅŸează la volan. Vine acea pe care o numea „vacă”, controlorul de bilete. E o femeie scundă ÅŸi supraponderală, cu miÅŸcări lente, pândită de transpiraÅ£ie în acest anotimp, blondă, cu sprâncenele arcuite ÅŸi buzele bine conturate. „Te-am rugat, Sveta!…”, spune ÅŸoferul cu reproÅŸ. „Mă laÅŸi, Gheorghe”, îi răspunde femeia ÅŸi înaintează în salon, răspândind un miros de spray dulce, de măr… ToÅ£i au bilete, putem pleca. Femeia ne urează drum bun ÅŸi Gheorghe închide grăbit uÅŸa, strecurând printre dinÅ£i acelaÅŸi apelativ bovin. Curând aflăm ÅŸi motivul pentru care ÅŸoferul se grăbea atât de mult. Trebuia să ajungă înaintea unui alt autobuz, pentru a-i strânge pe toÅ£i cei care votau la ÅŸosea în direcÅ£ia HânceÅŸti. Lumea urcă ÅŸi Gheorghe îi îndeamnă să se „socoteacsă” (adică să plătească) la intrare. Intră bătrâni ÅŸi copii, încărcaÅ£i cu genÅ£i. Culoarul dintre cele două rânduri de scaune e full ÅŸi Gheorghe porneÅŸte. E mulÅ£umit, începe să glumească cu cei care stau buluciÅ£i în preajma sa. Pune muzică, „o casetă drăcoasă, cu muzică despre viaÅ£a adevărată”, cum o recomandă chiar el, ÅŸi urmăreÅŸte în oglindă reacÅ£ia pasagerilor. Constată că le place, aÅŸa că face sonorul mai tare. O formaÅ£ie de amatori transmite ritmat mai multe mesaje dureroase, melancolice ÅŸi, uneori, hazlii: 
„Marie, dragostea mea/De ce te-ai dus la Italia?
Să ştii că te-am iubit mereu/Când te vei întoarce, o să-ţi pară rău”;
sau „Of-of-off, Italia/Cum ai stricat tu lumea!…”;
sau „Pe mine mă cheamă Ion,/ Seara beau şi ziua dorm!”…

2. Merg cu Zoe la cimitir, la mormântul lui tata. E arÅŸiţă, un aer fierbinte care-Å£i arde plămânii. Nimeni pe stradă, dar nici în ogrăzi sau pe lângă case nu observ vreo miÅŸcare. Un sat pustiu la această oră a amiezii, aproape mort. „Cine mai stă în casa lui „nas roş”?, o întreb. „Nimeni. E o casă pustie de vreo 5 ani. A locuit o vreme un nepot al ei, dar a nimerit la puÅŸcărie”… („Nas roş” e porecla unei femei „pitoreÅŸti” din copilăria mea. Trăia singură, era harnică ÅŸi săritoare la nevoie, doar că atunci când lua vre-un pahar de vin i se înroÅŸea dizgraÅ£ios ÅŸi inestetic nasul. Åži ăsta era un motiv suficient pentru a o tachina. Când veneam de la ÅŸcoala ÅŸi ajungeam în dreptul casei ei, ne piteam în dosul porÅ£ii ÅŸi strigam: „nas roÅŸ!, nas roÅŸ!”, până scoteam femeia din casă. Alerga spre poară cu un băţ în mână, dar noi eram mai iute de picior). „Şi Slavic e la puÅŸcărie, spune Zoe. S-a auzit că a împrumutat o sumă mare de bani ÅŸi n-a putut s-o întoarcă la timp. Nu ÅŸtiu mai multe… Era divorÅ£at, soÅ£ia ÅŸi copilul l-au părăsit de vreo câţiva ani”. (Slavic e colegul meu de clasă. A luptat în Afganistan, a fost o vreme ÅŸi poliÅ£ist, participând la războiul de pe Nistru. Mergeam împreună la pescuit ÅŸi jucam fotbal în aceeaÅŸi echipă. El purta tricoul cu nr. 13 (Neeskens), iar eu pe cel cu nr. 14 (Cruyff). Era – mai este, sper – un bărbat puternic, cu un umor reÅ£inut ÅŸi – ironie  a sorÅ£ii! – cu un acut simÅ£ al realităţii.) O rog pe Zoe să-mi spună ce ÅŸtie ÅŸi despre ceilalÅ£i săteni, pe lângă casele cărora trecem. A lui Abuzan, „piticul”, cel al cărui tată curăţa ÅŸi săpa via primul în sat, stă bolnav la pat. A fost bătut, torturat cu fierul de călcat încins (ÅŸi soÅ£ia lui, dar ea, totuÅŸi, mai puÅ£in) de o bandă de hoÅ£i, mascaÅ£i, care le-au cerut banii – vreo 600 de dolari – trimiÅŸi de fiul lor, aflat la lucru în Germania. ÃŽn bandă era ÅŸi o fetiÅŸcană din vecini, de-alde Vlădiceanu, care ÅŸtia că tocmai primiseră bani. Doi tâlhari au fost prinÅŸi, iar fata ÅŸi prietenul ei se mai ascund de poliÅ£ie… Nici în casa lui Vicol nu mai trăieÅŸte nimeni. „El îşi chinuia soÅ£ia ÅŸi copiii, îi bătea cumplit. Femeia ceea, era de pe la RâbniÅ£a, ÅŸi-a luat copiii ÅŸi l-a lăsat. A mai adus ÅŸi alte femei la gospodărie, dar toate l-au părăsit. A stat o vreme singur, apoi a lucrat vreo câţiva ani prin România. A revenit în sat acum vreo lună în urmă, iar peste trei zile s-a spânzurat. L-a găsit LucreÅ£ia, o vecină de-a lui, care-i mai ducea de-ale mâncării. Toader este primul om din satul nostru care s-a spânzurat.” Zoe mă întreabă dacă e bine să continue, pentru că toate poveÅŸtile sunt triste. O rog să vorbească. MătuÅŸa Anica, „femeia ceea care vorbea frumos ÅŸi-Å£i plăcea Å£ie”, a murit de inimă rea, pentru că i-au furat vaca. A plâns o zi întreagă, seara s-a culcat ÅŸi nu s-a mai trezit. „Şi doamna LucreÅ£ia, LucreÅ£ia Artiomovna, bibliotecara satului, a murit. Nu mai există în sat nici o bibliotecă, poate la ÅŸcoală să mai fi rămas câteva cărÅ£i…”. (RelaÅ£ia cu bibliotecara – o altă imagine emblematică din copilăria mea… Sărmana femeie nu avea liniÅŸte din cauza apetitului meu halucinant pentru lectură. Citeam cărÅ£ile cu o viteză nebună, uneori chiar într-o singură noapte, ÅŸi a doua zi o aÅŸteptam pe pragul bibliotecii să împrumut o nouă carte. LucreÅ£ia Artiomovna se întâmpla să mai întârzie, iar faptul că eu o aÅŸteptam în faÅ£a uÅŸii de care atârna un lacăt imens era o dovadă că nu-ÅŸi respectă programul de lucru. Era furioasă foc când mă găsea aÅŸteptând pe pragul bibliotecii. A încercat să mă intimideze în fel ÅŸi chip. Mă obliga să povestesc conÅ£inutul cărÅ£ilor ÅŸi ea mă urmărea după text. Nu m-a prins niciodată că „schimb” cărÅ£ile fără să le citesc. N-a reuÅŸit să mă facă să nu mai vin atât de des la bibliotecă nici prin faptul că mă probozea din cauza fraÅ£ilor mei mai mari, între care ÅŸi Zoe, „ghidul” meu de acum, care nu restituiseră mai demult niÅŸte cărÅ£i… Când a înÅ£eles că nu renunÅ£ m-a rugat prieteneÅŸte, complice, să n-o mai aÅŸtept pe pragul bibliotecii, când se întâmplă să întârzie la lucru. Să stau prin apropiere ÅŸi să mă apropii atunci când voi vedea că lipseÅŸte lacătul de la uşă. ÃŽn scurt timp am devenit buni prieteni, îmi permitea să-mi aleg cărÅ£i din secÅ£ia pentru maturi, iar uneori mă ruga să fac scurte recomandări de lectură pentru novicii bibliotecii… Prietenia noastră a durat ÅŸi în anii studenÅ£iei mele. Când veneam în sat, treceam întotdeauna s-o văd ÅŸi să mai vorbim. Acum eu eram acela care-i aduceam sacoÅŸe cu cărÅ£i ÅŸi ziare…). Alde Stanciu, Velciu, Buzdugan, Munteanu, Cioaric, Timofte, Manolache, Dohoteru, Călmăţui…, sunt plecaÅ£i la lucru în Italia, Grecia, Portugalia, Germania sau Rusia. Băiatul cel mai mare al lui Cioaric, Ion, n-a venit din Germania nici la moartea tatălui său. Dacă iese din Germania, nu mai poate intra înapoi, că n-are viză ÅŸi drept de muncă. AÅŸa au spus ai lor, dar se bănuieÅŸte că Ion stă în puÅŸcărie în Germania… „Ştii că Ana Martianovna ÅŸi Liuba Stepanovna cântă în corul bisericii?”, mă întreabă Zoe. Nu ÅŸtiu, aflu acum. „Sunt foarte credincioase. Mi-a spus mama, care le vede la slujba de duminică”. (Ana Martianovna ÅŸi Liuba Stepanovna sunt două foste învăţătoare, activiste, comuniste, care ne terorizau să nu sărbătorim Crăciunul, Anul Nou ÅŸi PaÅŸtele… Dacă ne prindeau că aducem la ÅŸcoală cozonac ÅŸi ouă roÅŸii, ne urecheau ÅŸi ne trimiteau acasă după părinÅ£i, să facă muncă de lămurire ÅŸi cu ei…).

3. „S-a schimbat lumea, îmi spune mătuşă-mea Maria. Eu nu prea văd bine, că-mi închide Dumnezeu câte puÅ£in lumina, dar simt, aÅŸa, că lumea e altfel…”. Apoi tace ÅŸi mă ascultă atentă ÅŸi pânditoare, protejată de întunericul gros cu care „a pedepsit-o” Dumnezeu. Mă întreabă ce mai face Snegur. Din toÅ£i preÅŸedinÅ£ii, pe acesta l-a memorizat mai bine. ÃŽi spun. Preia tonul dezamăgirii mele ÅŸi-mi povesteÅŸte cele întâmplate cu vecina sa, Ioana. A vândut casa ÅŸi s-a dus la fiică-sa în alt sat, la Toceni. Acum îi are drept vecini pe niÅŸte tineri, de-alde Crăciun. Oameni cumsecade. Åži pe un ton de reflecÅ£ie: „A lăsat tot’ – casă, pământ – ÅŸi s-a dus… Åži când te gândeÅŸti că ne-am certat de atâtea ori, pentru că muta mereu gardul, muÅŸcând câte o palmă de pământ de la mine…”. La despărÅ£ire, mătuşă-mea plânge ÅŸi mă roagă să n-o uit. „Rămân iară în liniÅŸte ÅŸi întuneric… Nici  copii nu mai aud, cum eraÅ£i voi pe vremuri, mulÅ£i ÅŸi gălăgioÅŸi. A venit Prutul anul acesta ÅŸi s-a umplut satul de ÅŸerpi. N-are cine să-i sperie ÅŸi să-i ucidă.”