Vitalie Ciobanu

Moldova PEN Centre Statement

The PEN Centre from the Republic of Moldova, a filial of the World Writers Organisation based in London, strongly protests against the terror, violence and intimidation campaign launched by the communist government after the parliamentary elections from April 5, 2009.

The Communists Party promoted during the 8 years of ruling in the Republic of Moldova, a brutal constraining policy of the human rights: it had suppressed the freedom of speech, it had constantly heckled the independent press, it had undermined the independence of justice, it carried out purification measures based on political criteria within the state authorities, it had violently attacked the national values from the Republic of Moldova, bringing back Stalinist concepts regarding the language and the ethnicity of the Moldovan citizens.

The recent electing campaign was marked by numerous legislative breaches, including a virulent denigration campaign of the democratic opposition and usage of the administrative resources by the Communists Party and none of these abuses were fought against by the relevant authorities in order to supervise and protect the compliance with legal norms. In order to diminish the electing opportunities of the opposition and to reduce its own losses during the elections, the governing party introduced a series of discriminative anti-democratic modifications to the electing legislation, it refused to open several electing sections abroad for the Moldovans who work there – about 1 million Moldovans according to non-official sources – ignoring the numerous internal demarches and the international organizations recommendations.

The state tension that our society experiences these days, after 8 years of authoritarian government of the Communists Party and of president Vladimir Voronin, has reached the top, as a result of the massive frauds during the April 5, 2009 elections performed by the communists. Being incapable of fabricating arguments, sustaining a dialogue with political forces and the civil society, the nowadays authorities has chosen the path of confrontations and political persecutions, trying to get the public opinion attention off of the accusations regarding the falsification of the elections. This is the approach in regard to the 7 April peaceful protests hijack into a series of violent incidents and attempts to destroy some state headquarters – reprehensible actions, to which the police forces did not know how to respond or simply didn’t want to.

In this very difficult moment, the Republic of Moldova looks like a genuine constabulary state: the police has arrested about 300 youngsters, college and high-school students, who were accused of participating at anti-governmental protests. These young people, according to their own declarations and to the ones of the witnesses, are maltreated and put under brief trials right there, in the police stations, without having the chance to benefit of their elementary rights. The violent acts and the repressions which took place these days unfortunately encountered a tragedy – the death of a young man, aged 23, who died in suspect circumstances, which are to be cleared out. The police forces aggressed journalists from independent media, they have intimidated several foreign correspondents who were there to report the post-electing events from Moldova. The communist government introduced a real informational blockade: the independent media websites hardly work, the state television continues to misinform the population, by expressing only the state point of view over the events, TV channels from abroad, covering the events with news and comments, were banned in the Republic of Moldova. The April 7 events served as a pretext to the communist authorities to cease the relations with Romania – EU and NATO member state – who he accused, without grounds, to have been an accomplice at a so told coupe d’état organized by the opposition. The Romanian ambassador in Chisinau was expelled, the visa regime for the Romanian citizens was introduced, thus breaching the agreements that have been signed with the European Union. Moldovan citizens have been forbidden to enter the Republic of Moldova from Romania, being considered potential protesters against the communist regime.

Taking into account the severe political crisis installed during the last days, Moldova PEN Centre insistently requires from the actual authorities that the human rights breaching campaign stops: that all the people who were arrested under the accusation of having been participated at the April 6-7 protests are released, these persons having the right for an honest and equitable trial;

Moldova PEN Centre requires, along with other civic organizations, an international impartial investigation which would clarify the guilt and the responsibilities connected to the violent and vandalism acts consigned on April 7, in Chisinau;

Moldova PEN Centre invites the political forces to initiate a dialogue, a real communication, which would conduct to a stopping of the present conflict and cleavage state of the society;

Moldova PEN Centre requires from the communist authorities to annul the censorship and the informational embargo it had installed, to allow the access of all political forces and civil society representatives to the state TV and radio stations, not to create impediments for the foreign media representatives;

Moldova PEN Centre demands that the Moldovan Government rehabilitates the normal relations with Romania and annuls the visa regime for the Romanian citizens;

Moldova PEN Centre requests from the international community, the European Union and the United States to support the legal claims of the Moldovan citizens in respect to bringing the Republic of Moldova back to the democratic and European evolution trends, not to allow the “transnistrisation” and “belarusisation” of this state.

April 13, 2009,
Chisinau

Declaraţie Moldova PEN Centru

PEN Centrul din Republica Moldova, filială a Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor cu sediul la Londra, protestează energic împotriva campaniei de teroare, violenţă şi intimidare declanşată de guvernarea comunistă după alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009.
Partidul Comuniştilor a promovat în ultimii 8 ani, de când se află la putere în Republica Moldova, o politică de restrângere brutală a drepturilor omului: a suprimat libertatea de exprimare, a şicanat sistematic presa independentă, a subminat independenţa justiţiei, a susţinut măsuri de epurare pe criterii politice a funcţionarilor din administraţia de stat, a desfăşurat o ofensivă înverşunată împotriva valorilor naţionale ale Republicii Moldova, reînviind concepte staliniste cu privire la limba şi apartenenţa etnică a moldovenilor.
Recenta campanie electorală a fost marcată de numeroase încălcări ale legislaţiei, inclusiv printr-o campanie virulentă de denigrare a Opoziţiei democratice şi folosirea resurselor administrative de către Partidul Comuniştilor, fără ca toate aceste abuzuri să fie contracarate de organele abilitate să supravegheze şi să protejeze respectarea normelor legale. În scopul limitării şanselor electorale ale Opoziţiei şi al reducerii propriilor pierderi la urnele de vot, partidul de guvernământ a introdus o serie de modificări discriminatorii, antidemocratice, în legislaţia electorală, a refuzat să deschidă mai multe secţii de votare în străinătate, în beneficiul moldovenilor aflaţi la muncă peste hotare – în jur de 1 milion de oameni, potrivit estimărilor neoficiale –, ignorând numeroasele demersuri interne şi recomandări ale organismelor internaţionale în această privinţă.
Starea de tensiune din societate, după 8 ani de guvernare autoritară a Partidului Comuniştilor şi a preşedintelui Vladimir Voronin, a atins apogeul în ultimele zile, ca urmare a unor mari suspiciuni legate de o masivă fraudare a alegerilor din 5 aprilie 2009 de către comunişti. Incapabilă să mai producă argumente, să susţină un dialog cu forţele politice şi cu societatea civilă, actuala putere a ales calea confruntării şi a persecuţiilor politice, încercând să abată atenţia opiniei publice de la acuzaţiile privind falsificarea alegerilor. În această cheie se cuvine a fi interpretată deturnarea protestelor paşnice ale tinerilor din ziua de 7 aprilie într-o serie de incidente violente şi tentative de distrugere a unor sedii de stat – acţiuni reprobabile, cărora forţele de ordine nu au ştiut sau nu au dorit să le facă faţă.
În acest moment, Republica Moldova arată ca un veritabil stat poliţienesc: au fost arestaţi de către poliţie circa 300 de tineri, studenţi şi liceeni, sub acuzaţia de participare la protestele antiguvernamentale. Aceşti tineri, conform propriilor declaraţii şi a relatărilor martorilor, sunt maltrataţi şi judecaţi sumar chiar în incinta secţiilor de poliţie, fără a li se respecta cele mai elementare drepturi. Violenţele şi represaliile din aceste zile au înregistrat, din păcate, şi o tragedie – decesul unui tânăr de 23 de ani în împrejurări suspecte, ce urmează a fi elucidate. Forţele de ordine au agresat jurnalişti din mass-media independente, au intimidat şi expulzat mai mulţi ziarişti străini care doreau să reflecte evenimentele post-electorale din Moldova. Guvernarea comunistă a instituit o adevărată blocadă informaţională: site-rile presei independente funcţionează cu mari dificultăţi, televiziunea de stat îşi continuă opera de dezinformare a populaţiei, difuzând exclusiv viziunea oficialităţilor asupra evenimentelor, a fost sistată emisia pe teritoriul Republicii Moldova a unor posturi de televiziune de peste hotare care au difuzat ştiri şi comentarii legate de tensiunile din ultimele zile. Protestele din 7 aprilie au servit un pretext puterii comuniste să îngheţe relaţiile cu România – stat-membru al Uniunii Europene şi al NATO –, pe care a acuzat-o, fără nici un fel de dovezi, de complicitate la pretinsa tentativă de lovitură de stat organizată de Opoziţie. A fost expulzat ambasadorul român de la Chişinău, a fost introdus regimul de vize pentru cetăţenii români, încălcându-se acordurile pe care Republica Moldova le-a încheiat cu Uniunea Europeană. Le-a fost interzisă intrarea în propria ţară chiar şi cetăţenilor moldoveni aflaţi în România, pe motiv că ar fi potenţiali contestatari ai regimului comunist.
Având în vedere criza politică majoră instaurată în ultimele zile, Moldova PEN Centru cere cu insistenţă actualei puteri să înceteze campania de încălcare a drepturilor omului: toţi cei arestaţi sub acuzaţia de participare la protestele din 6-7 aprilie trebuie puşi în libertate, aceşti oameni au dreptul să li se asigure o judecată cinstită şi echitabilă;
Moldova PEN Centru solicită, alături de alte organizaţii civice, o anchetă internaţională imparţială care să clarifice vinovăţiile şi responsabilităţile legate de actele de violenţă şi vandalism consemnate în data de 7 aprilie, la Chişinău;
Moldova PEN Centru invită toate forţele politice să iniţieze un dialog, o comunicare reală, care să permită încetarea actualei stări de confruntare şi sciziune din societate;
Moldova PEN Centru cere autorităţilor comuniste să anuleze cenzura şi embargoul informaţional pe care le-a instaurat, să permită accesul tuturor forţelor politice şi reprezentanţilor societăţii civile la televiziunea şi la radioul de stat, să nu creeze obstacole în activitatea reprezentanţilor mass-media de peste hotare;
Moldova PEN Centru cere guvernării de la Chişinău restabilirea relaţiilor normale cu România şi anularea regimului de vize pentru cetăţenii români;
Moldova PEN Centru solicită comunităţii internaţionale, Uniunii Europene şi Statelor Unite, să sprijine revendicările legitime ale cetăţenilor moldoveni privind readucerea Republicii Moldova în albia evoluţiei democratice şi europene, să nu permită „transnistrizarea”, „bielorusizarea” acestui stat.

13 aprilie 2009,
Chişinău

Diaspora – electoratul abandonat

Se apropie alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009. În pieţele publice comuniştilor li se face numărătoarea inversă: „domnule Voronin, am venit să vă spunem că v-au mai rămas 45, 28, 15 zile în funcţie…” Presa publică dosare de corupţie la nivel înalt, istorii despre „creşterea şi descreşterea” unor politicieni unionişti, deveniţi ulterior, tovarăşi de drum ai comuniştilor. Ultimii nu se lasă nici ei mai prejos şi acuză de-a valma Opoziţia că ar fi plătită cu bani grei de Rusia. Sunt aruncate pe piaţă scenarii halucinante despre nişte asasinate comandate şi spolieri monstruoase ale economiei naţionale de către unii lideri democraţi, şi toate aceste legende pe fundalul marelui jaf naţional pe care îl exercită de opt ani de zile guvernarea comunistă, inclusiv prin nenumăratele dosare pierdute la CEDO, plătite din bugetul public.
După ce actuala putere a introdus modificări electorale menite să bareze accesul Opoziţiei la putere – ridicând pragul electoral de la 4 la 6 procente, interzicând formarea de blocuri electorale şi interzicându-le basarabenilor cu cetăţenie română posibilitatea de a candida pentru funcţii publice – am constatat, tardiv, că cea mai mare nedreptate a acestui scrutin este abandonarea moldovenilor din străinătate. Şi e vorba, în estimări neoficiale, de un milion de cetăţeni, majoritatea cu drept de vot – segmentul cel mai robust, cel mai mobil din punct de vedere social. E şocant să constaţi că ţara te iubeşte, atâta timp cât tu trimiţi banii acasă, pentru a susţine o economie în derivă, dar că aceeaşi ţară îţi întoarce spatele, când e vorba să participi şi tu, ca cetăţean, la destinul ei. Această stare de amărăciune şi indignare emană din numeroasele mesaje ale moldovenilor din Italia, Spania, Portugalia, Irlanda şi Statele Unite, mai puţin din Rusia – un loc ce nu are cum să stimuleze forjarea unor reflexe civice de tip european. Discriminarea diasporei trebuie pusă pe seama Parlamentului. De ce n-au avut deputaţii, deopotrivă cei ai Majorităţii şi cei ai Opoziţiei, iniţiativa unor modificări legislative capabile să înlesnească votul cetăţenilor din străinătate? Mai ales că soluţii există: votul prin poştă, practicat în Statele Unite, sau votul electronic, valabil în multe ţări din Uniunea Europeană. Dacă ar fi avut voinţă politică, autorităţile comuniste ar fi putut împrumuta, bunăoară, experienţa Estoniei – o ţară ex-sovietică, sensibilă la aspiraţiile europene ale Moldovei –, devenită un adevărat performer al tehnologiilor în domeniu. Ultima invenţie estonă este votul prin telefonul mobil – o modalitate ce nu sună SF nici în Moldova…
Una peste alta, tabloul e deprimant: pe de o parte – guvernanţii, care nu mişcă un deget pentru a asigura participarea cetăţenilor la votul din 5 aprilie, deşi este obligaţia lor ca gestionari ai statului, şi de cealaltă parte – partidele de Opoziţie, care organizează spectaculoase acţiuni de stradă, realizând că pierd (pierdem cu toţii!) o importantă resursă electorală. Partidul Liberal Democrat al lui Vlad Filat a făcut chiar şi o sesizare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva boicotului electoral practicat de autorităţile comuniste. Însă procedura examinării acestei solicitări ar putea fi una de durată, şi chiar şi în cazul unui verdict rapid, guvernanţii comunişti vor invoca obstacole juridice şi legislative, pentru a nu deschide secţii de vot suplimentare în Occident, după cum tot ei au ignorat şi cerinţa CEDO de anulare a discriminărilor politice decretate la adresa persoanelor cu dublă cetăţenie.
Dacă vor totuşi ca scrutinul să nu treacă peste capul lor, basarabenii din străinătate n-au altă soluţie decât să dea telefon acasă, în Moldova, şi să-i convingă pe bătrânii rămaşi în satele pustiite să nu-şi lipsească de viitor copiii şi nepoţii, atunci când vor merge să-şi pună ştampila în buletinul de vot.

De ce nu se discută despre viitorul preşedinte?

O temă cvasi-absentă a campaniei electorale este cea privind viitorul preşedinte al Republicii Moldova. Absenţă cu atât mai stranie cu cât sfârşitul ultimului mandat al lui Vladimir Voronin oferă principala intrigă a perioadei de după 5aprilie, chiar mai mult – e axul ce va determina viitoarea formulă de guvernare. Potrivit Constituţiei în vigoare, în Moldova şeful statului este ales de noul Parlament, aşa încât antamarea unor discuţii pe această temă mulţi o consideră prematură. Singurul politician care declară, cu un anume aplomb, că va fi preşedinte, testând, cu anticipaţie, loialitatea viitorilor aliaţi, este Serafim Urechean. Însă o asemenea autopropunere nu are cum să substituie nişte negocieri punctuale legate de susţinerea candidaturii sale. Or, tăcerea din acest moment a virtualilor parteneri ai Alianţei Moldova Noastră are la bază, se pare, raţiuni de ordin tactic: nimeni nu vrea să inducă pretexte ce ar zdruncina fragilul armistiţiu intern, asumat de Opoziţie în numele debarcării actualei puteri.
După ce şi-a exercitat vreme de opt ani mandatul de preşedinte într-o manieră autoritară, Vl. Voronin s-a referit la persoana viitorului şef al statului în termeni de succesiune, ca în Rusia. Verificarea eşuată a rezonanţei publice a unui vechi membru PCRM, fost ambasador al Moldovei la Moscova, a reorientat zvonurile legate de favoritul comuniştilor pentru funcţia de preşedinte către persoana lui Marian Lupu. Dincolo însă de numele asupra cărora se speculează, în Moldova este nevoie de o discuţie principială cu privire la rolul preşedintelui. Alegerea lui de către Legislativ viciază în mare măsură voinţa populară. Mulţi experţi dar şi oameni politici sunt de părere că şeful statului ar trebui ales prin vot universal, pentru a i se asigura o legitimitate incontestabilă. Este nefiresc, spun ei, că nu discutăm despre candidaţii la preşedinţia Republicii Moldova, este nefiresc că viitorul preşedinte nu participă la campania electorală, că nu-şi asumă un program, o viziune politică în această calitate, ci îşi ascunde identitatea în obscuritatea unor jocuri de culise. Anume acest gen de manevre dubioase, în care şantajul devine un exerciţiu curent, a condus la alegerile anticipate din 2001, câştigate de comunişti, şi la faimosul pact din 4 aprilie 2005, când mulţi cetăţeni şi-au văzut trădate opţiunile politice prin votul secret al aleşilor lor acordat candidatului comunist la preşedinţie. Moldova are nevoie de o reformă constituţională, care să anuleze contradicţia dintre statutul nereprezentativ al şefului statului, ales de Parlament, şi prerogativele exagerate pe care acesta şi le asumă – vezi cazul actualului preşedinte.
Partidul Liberal Democrat a avut în 2008 iniţiativa unui referendum consultativ în această problemă, organizând o campanie de colectare a semnăturilor, idee la care ulterior a fost nevoit să renunţe, după cum au declarat liderii săi, spre a nu oferi guvernanţilor comunişti motive de represalii la adresa susţinătorilor alegerii preşedintelui prin vot direct. Această istorie, dar şi altele, care au pus în scenă spectacolul uzurpării politice sub cele două mandate PCRM impun delimitarea clară a funcţiilor executive şi o reală separare a puterilor în stat. Vorbim despre o reformă constituţională care ar trebui să constituie o adevărată cheie de boltă a democraţiei basarabene în epoca post-Voronin.

Cine va guverna după 5 aprilie?

Sondajele jurnalistice efectuate în ultimul timp developează o îngrijorătoare confuzie la nivel popular: „N-am să votez, toţi sunt nişte hoţi!”, sau: „Lăsaţi-mă, că i-am văzut pe democraţi, nu sunt mai buni decât comuniştii”. Dar mai grav decât dezinteresul electoral este paternalismul adânc înrădăcinat în mintea basarabenilor, mai ales a locuitorilor de la ţară. Majoritatea dintre ei s-au obişnuit să se identifice cu statul, şi chiar dacă primesc câte 100 de Euro lunar de la copii lor plecaţi în străinătate, nu recunosc decât pensia de 300 de lei – mizerabilă, dar stabilă – pe care „le-o dă Voronin”. Oamenii sunt spălaţi pe creier de câteva canale TV cu acoperire naţională, la care Opoziţia nu are acces, de la Moscova. E greu să contracarezi acest torent de ură şi manipulare pe durata unei întâlniri de 2 ore într-o „casă de cultură” comunală, cu pereţi de cameră frigorifică.
Vor reuşi, în aceste condiţii, partidele democratice să acumuleze suficiente sufragii pentru a forma o coaliţie de guvernământ? Da, dacă nu vor fi furate la urnele de vot, da, dacă nu vor face cadouri gratuite comuniştilor, neacumulând procentele necesare depăşirii pragului electoral. În cazul celui mai fericit dintre scenarii, nu are cum să urmeze o perioadă de lapte şi miere, mai ales pe fundalul crizei economice mondiale, pe care comuniştii o ţin sub preş. Dar un prim pas spre normalitate trebuie făcut. Mai rău ca acum nu se mai poate. Am ajuns la fundul gropii. Un teritoriu mic ca al nostru poate fi salvat, dacă ar exista mai multă democraţie, mai multă responsabilitate, mai mult respect pentru drepturile omului. Moldova are nevoie de o schimbare. De o schimbare urgentă, de o schimbare radicală. Cu un PCRM rămas la guvernare, secondat de unul sau câteva partide-satelit, vom spune adio integrării europene, iar noi ne vom irosi viaţa într-o sterilă şi zadarnică aşteptare a ceva ce, vorba poetului, nu va veni niciodată.

Moldova PEN Centru – filială a Asociaţiei Mondiale a Scriitorilor cu sediul la Londra – îşi exprimă profunda îngrijorare şi protestează energic faţă de intenţia autorităţilor de la Chişinău de a refuza prelungirea licenţei de emisie pentru postul PRO TV Chişinău, licenţă care expiră pe data de 23 decembrie 2008. Această decizie încalcă prevederile noului Cod al Audiovizualului, care stipulează la art. 24: „licenţa de emisie se prelungeşte de drept radiodifuzorului, la solicitare, dacă acesta a activat în conformitate cu prevederile prezentului cod şi a respectat, pe parcursul termenului de validitate a licenţei de emisie, condiţiile prevăzute în ea”.

DeÅŸi nu a reuÅŸit să prezinte o listă credibilă de încălcări ale legii comise de PRO TV, Consiliul Coordonator al Audiovizualului a decis să scoată la concurs licenÅ£a acestui post de televiziune. Aplicând modelul „patentat” în Rusia de regimul Putin, puterea de la ChiÅŸinău încearcă să elimine de pe piaÅ£a media, în ajunul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare din 2009, postul PRO TV ChiÅŸinău – singurul post de televiziune care nu difuzează informaÅ£ii cenzurate ÅŸi la care se mai pot auzi vocile OpoziÅ£iei ÅŸi ale societăţii civile. ÃŽntr-o manieră la fel de arbitrară ÅŸi scandaloasă a fost eliminată, în 2007, din spaÅ£iul mediatic moldovean, Televiziunea Română (dosarul acestui abuz va fi judecat de CEDO). ÃŽn acest moment audiovizualul autohton este dominat de staÅ£ii de radio ÅŸi TV ruseÅŸti, cărora CCA le-a oferit licenÅ£e de funcÅ£ionare ÅŸi frecvenÅ£e de emisie cu o suspectă generozitate. Limitarea spaÅ£iului public, îngrădirea libertăţii de exprimare, încălcarea unor legi ale Republicii Moldova chiar de organisme chemate să vegheze asupra respectării acestora, demonstrează inconsistenÅ£a declaraÅ£iilor pro-europene ale autorităţilor de la ChiÅŸinău.

Moldova PEN Centru se solidarizează cu organizaţiile profesionale din mass-media care au luat atitudine împotriva acestei tentative de sabotare a dreptului la libera informare a cetăţenilor, salută implicarea reprezentanţilor marilor puteri democratice, a Statelor Unite şi a Uniunii Europene, a înalţilor funcţionari de la Comisia Europeană şi OSCE, care au atenţionat în termeni fermi puterea din Republica Moldova să nu închidă postul PRO TV Chişinău.

Moldova PEN Centru adresează un apel uniunilor de creaţie, partidelor politice, societăţii moldovene în întregul ei să nu permită distrugerea ultimei redute a democraţiei în Moldova – independenţa presei şi libertatea cuvântului.

Chişinău,
17 decembrie 2008

Ecourile provocate de intempestiva demitere a ministrului Culturii şi Turismului Artur Cozma, acum doua saptamani, încă mai persistă în mediile intelectuale. Fost ambasador în Israel, Artur Cozma a fost numit ministru pentru o calificare pe care nimeni nu i-a bănuit-o în afara preşedintelui Voronin, care l-a menţinut şi în guvernul Greceanîi, probabil, pentru fidelitatea sa. Ministrul Cozma nu a avut parte de convulsiile celorlalţi colegi de cabinet, cum sunt şefii de la Economie sau Externe, cu cele mai mari răspunderi în guvern. Fără să fi promovat barem un singur proiect de anvergură, demisionarul ministru al Culturii s-a remarcat doar printr-o retorică lemnoasă, cazonă, cu prilejul unor evenimente oficiale. Nu vom uita prea curând piruetele sale neîndemânatice, atunci când se căznea să nu rostească sintagma „limba română” în public.

Dar, dincolo de coregrafia sa personală, dezastruoase au fost politicile ministrului. Să amintim că de ani de zile ministerul nu mai face achiziţii de carte, chiar şi la 17 ani de la declararea independenţei în fondurile bibliotecilor publice predomină cărţile în limba rusă. În schimb, dl Cozma a vegheat cu străşnicie la puritatea ideologică. Biblioteca Naţională din Chişinău, de exemplu, a suportat interminabile hărţuieli din partea Ministerului, doar pentru că a organizat manifestaţii culturale ce nu convin adepţilor moldovenismului. Ministerul Culturii nu a catadicsit să susţină nici o revistă literară din Moldova, cel puţin prin subvenţionarea unor abonamente în beneficiul instituţiilor publice, la fel de recalcitrant s-a arătat şi faţă de sectorul editorial, canalizând banii exclusiv către fantomaticele edituri de stat şi anulând concursurile de proiecte, la care participau editorii privaţi. Tot ce s-a întâmplat pozitiv în acest domeniu s-a făcut împotriva voinţei ministrului Culturii, nu datorită acestuia. Societatea civilă, uniunile de creaţie au avansat numeroase propuneri legate de introducerea unor politici culturale moderne, de tip occidental, s-au organizat şi conferinţe cu invitarea experţilor internaţionali, dar toate aceste iniţiative au fost sabotate de Ministerul Culturii. Lui Artur Cozma i s-a reproşat nepăsarea şi chiar complicitatea vinovată faţă de degradarea patrimoniului istoric şi arhitectural al Chişinăului – clădiri de secol 19 şi început de secol 20, proiectate de arhitecţi celebri, sunt lăsate în mod deliberat în paragină, pentru a fi demolate mai uşor. Aşa a păţit edificiul cunoscut sub numele de „Casa Teodosie”, dărâmat de buldozere exact ca în 1962, când sovieticii au spulberat peste noapte clopotniţa din centrul oraşului. Singura realizare a ministerului lui Cozma este aşa-zisa Caravelă a culturii – un fel de brigadă artistică de agitaţie prin sate, păstorită de interpreta Lenuţa Burghilă, aşa cum se menţionează: „sub înaltul patronaj al preşedintelui Voronin”.

Şi încă un detaliu. Demiterea lui Artur Cosma, aflat în acel moment într-o deplasare în Azerbaidjan, s-a făcut fără nici un fel de explicaţii oferite opiniei publice. În aceeaşi manieră arbitrară, halucinantă, se poate spune, au fost demişi în ultimii 7 ani de către preşedintele Voronin, o sumedenie de miniştri, unul dintre cazurile cele mai răsunătoare fiind cel al ministrului de Interne Papuc, suspectat de faptul că ar fi favorizat nişte transporturi ilegale (era vorba de o imensă cantitate de droguri), dar restabilit în funcţie după câteva luni, fără ca justiţia să fi apucat să se pronunţe asupra vinovaţiei sale. Lipsa de transparenţă şi dialog cu societatea, de care dă dovadă actuala putere prin luarea unor asemenea decizii, transmite forurilor de la Bruxelles un semnal foarte prost despre Moldova.

Bridging Moldova - şanse pentru societatea civilă

Am definit întotdeauna societatea civilă drept o comunitate a oamenilor cu un spirit civic pronunţat, culţi, instruiţi, sensibili la valorile morale, promotori ai adevărului, persoane convinse că acţiunea practică nu poate ştirbi prestigiul de gânditor al intelectualului. Desprinderea de imperiul sovietic nu a fost opera unui partid de opoziţie (el însuşi o invenţie a viitorului), ci fructul unui elan colectiv al moldovenilor însufleţiţi de o mână de intelectuali, care au ştiut să profite de împrejurările liberalizării gorbacioviste, atunci când întreaga societate basarabeană a redevenit civilă, adică liberă să procedeze în funcţie de ceea îi dictează propria conştiinţă, nu o ideologie de cazarmă. Azi, lucrurile s-au complicat. Spaţiul public, extrem de îngust în Moldova, este împărţit între guvernarea Voronin (care a reînviat, în condiţii noi, moravurile vechiului regim comunist, tendinţa de a monopoliza toate domeniile de activitate) şi Opoziţie (fragmentată, marginalizată, lipsită de mijloace financiare şi mediatice comparabile cu cele ale comuniştilor). O dată la patru ani, cele două tabere îşi dispută marea masă de cetăţeni în calitatea acestora de „alegători”. Unde se situează societatea civilă? Îşi are şi ea locul în arena rivalităţilor politice, acolo unde, adesea, asistăm la rocade dintre cele mai surprinzătoare, cu adversari ireconciliabili deveniţi, prin troc de interese, „tovarăşi de drum”, închegând coaliţii imunde pe spinarea plătitorului de impozite? Sau poate că societatea civilă se ascunde sub mantia puzderiei de ONG-uri, care încearcă să lucreze la „firul ierbii”, pedestru, nespectaculos, în domenii de strictă specialitate precum: independenţa justiţiei, accesul la informaţie, administraţia publică locală, libertatea de exprimare, migraţia forţei de muncă, traficul de persoane etc.? Câţi moldoveni ştiu, de exemplu, că există de mai mulţi ani la Chişinău un Centru „Memoria” pentru reabilitarea victimelor torturii (director Ludmila Popovici), care oferă asistenţă medicală şi psihologică unor oameni ce au avut de suferit de pe urma practicilor abuzive ale poliţiei şi procuraturii? Aceste eforturi, adesea eroice, ale unor ONG-uri basarabene, care însă rămân anonime pentru mass-media, contribuie infinit mai mult la împământenirea unor standarde de viaţă şi demnitate proprie ţărilor civilizate decât tot felul de campanii „reformiste” ale guvernanţilor, aplicate de o aşa manieră încât să nu se schimbe nimic în actualul dispozitiv al influenţelor politice şi economice moldoveneşti.

Fundaţia Soros din România (preşedintă Ilona Mihăieş, director executiv Gabriel Petrescu), a organizat între 20-22 octombrie la Chişinău, în colaborare cu Fundaţia Soros Moldova, o conferinţă sub genericul Bridging Moldova – „Poduri către Moldova” –, care şi-a propus să analizeze rolul societăţii civile în evaluarea procesului de integrare europeană de o parte şi alta a Prutului. Conferinţa s-a vrut prima dintr-o serie de reuniuni bilaterale, care ar trebui să se soldeze – cel puţin aceasta este speranţa noastră – cu o strategie comună, menită să accelereze procesul de schimbare a mentalităţilor şi de reformare instituţională în Basarabia. Întrebarea-cheie pe care au formulat-o mai mulţi vorbitori a fost: îşi poate permite societatea civilă să colaboreze cu puterea sau ar trebui să rămână exclusiv un „câine de pază al democraţiei”, care să sancţioneze autorităţile când acestea comit ilegalităţi? Ioana Avădani, director al Centrului pentru Jurnalism Independent din Bucureşti, a observat că ONG-urile româneşti au refuzat să practice „minciuna patriotică” în numele integrării europene a ţării. „E cu totul falimentară tactica înşelării Bruxelles-ului, pentru că problemele tot noi, românii, va trebui să le rezolvăm. Numai adevărul serveşte intereselor naţionale.” Orice colaborare cu puterea trebuie să se facă în condiţii de maximă transparenţă şi în termeni lipsiţi de ambiguitate. În România, doar mediatizarea intensă a rapoartelor de monitorizare ale Comisiei Europene i-a obligat pe politicieni să sporească ritmul reformelor. „Să-i faci pe guvernanţi să se teamă că vor avea de plătit un cost politic, dacă vor compromite integrarea europeană, este singura soluţie”, a subliniat şi Sorin Ioniţă, director de cercetare la Societatea Academică din România. La Bucureşti s-a putut, la Chişinău e mai greu. Unele ONG-uri basarabene, între care Asociaţia ADEPT şi IDIS Viitorul, participante la conferinţă, încearcă să colaboreze cu autorităţile pe anumite proiecte, dând astfel curs recomandărilor europene. Este preferabil să discuţi cu puterea decât să rămâi pe o poziţie inflexibilă – spun reprezentanţii celor două organizaţii – în caz contrar nu-ţi mai rămâne nici o posibilitate de a influenţa politicile publice în Republica Moldova, ele, aceste politici, consumându-se în sfere mult prea îndepărtate de interesele cetăţenilor. Pe de altă parte, propunerile şi criticile ONG-urilor basarabene pe seama unor proiecte de reformă pot avea sorţi de izbândă doar dacă mobilizezi în faţa cinovnicilor guvernamentali un impresionant arsenal de argumente şi dovezi imposibil de contestat. Şi nici măcar atunci…

Cum să-i determini pe comuniÅŸti să accepte democratizarea, dacă democratizarea îi va conduce, inevitabil, la pierderea puterii? Din acest paradox, momentan, nu pare să existe ieÅŸire. ÃŽn consecinţă, tot mai mulÅ£i ONG-iÅŸti, exasperaÅ£i de lipsa de eficienţă a societăţii civile, decid să intre în politică, să se înscrie în anumite partide pentru a participă la alegeri, a ajunge în parlament ÅŸi din acea postură să contribuie la europenizarea ţării. Ultimul ÅŸi cel mai notabil „transfer” din acest punct de vedere se leagă de numele lui Vitalie Nagacevschi, preÅŸedintele AsociaÅ£iei „JuriÅŸtii pentru drepturile omului”, trecut de curând în PLDM-ul lui Vladimir Filat – un partid de opoziÅ£ie în plină ascensiune – , după ce a candidat pe listele PPCD în campania electorală din 2005. AceluiaÅŸi impuls i-au cedat, mai devreme, ÅŸi alÅ£i intelectuali „civici”, între care ÅŸi Dorin Chirtoacă, actualul primar general al ChiÅŸinăului. Chiar dacă societatea civilă nu reuÅŸeÅŸte să determine, prin mijloace proprii, evoluÅ£ii pozitive în Moldova, ea se revanÅŸează prin faptul că furnizează oameni de calitate pentru o nouă clasă politică, una care să nu mai fie ÅŸantajabilă prin cordonul ombilical întins către fosta nomenclatură comunist-comsomolistă ÅŸi KGB. Cred că tocmai această înnoire de personal va asigura o atitudine mai pragmatică în tabăra OpoziÅ£iei, unde discursul de ordin general, pledoaria pentru „valori” s-ar cuveni să se însoÅ£ească de mai multe abordări „tehnice” ÅŸi mesaje concrete. Partidele democratice – au remarcat vorbitorii la conferinţă – nu ar trebui să ignore discuÅ£iile purtate pe marginea îndeplinirii Planului de AcÅ£iuni R. Moldova – Uniunea Europeană, ÅŸi să exploateze cadrul instituÅ£ional existent, în care guvernanÅ£ii ÅŸi-au asumat niÅŸte responsabilităţi. După cum la fel de util ar fi să se apeleze mai des la ConstituÅ£ia Republicii Moldova, care cuprinde nu numai aberantele prevederi cu privire la limba „moldovenească” ÅŸi la „neutralitatea permanentă”, cea care ne barează accesul spre NATO, dar statuează ÅŸi o serie de principii sănătoase, cum ar fi, de exemplu, definiÅ£ia: „Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile ÅŸi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea ÅŸi pluralismul politic reprezintă valori supreme ÅŸi sunt garantate” (art. 1) – de necrezut, nu-i aÅŸa? – sau aserÅ£iunea: „nici o ideologie nu poate fi instituită ca ideologie oficială a statului” (art. 5) ÅŸ.a. Mă întreb iarăşi: câţi dintre concetăţenii noÅŸtri ÅŸtiu că se pot apăra de persecuÅ£ii politice invocând chiar Legea Supremă a Republicii Moldova?…

Cele mai furtunoase dezbateri la conferinţă le-a suscitat situaţia presei. Şi, din nou, diferenţele sunt esenţiale. Dacă în România este de neconceput ca subiecte de interes public să nu ajungă sub reflectorul mass-media, jurnaliştii basarabeni trebuie să smulgă cu sila informaţii de la autorităţi. Riscurile pentru un ziarist onest din Moldova sunt incomparabil mai mari. În România competiţia dintre cei câţiva „moguli ai presei” creează un fel de echilibru, permite divulgarea unor matrapazlâcuri politice, în Moldova, dimpotrivă: toate deciziile provin dintr-un singur centru (cvasi-ocult) de influenţă politică, iar jucătorii independenţi sunt eliminaţi fără milă de pe piaţă. Din păcate, în cele trei zile ale conferinţei Bridging Moldova au cam lipsit reprezentanţii mass-media, deşi fuseseră invitaţi. Există destul provincialism şi autosuficienţă printre jurnaliştii anticomunişti de la Chişinău, care preferă să combată vârtos guvernarea, dar nu se angajează în promovarea civismului, în educaţia electoratului (şi ignoră, totodată, schimbul de idei şi soluţii, pe care asemenea întâlniri între oameni cu aceleaşi valori îl implică!). Or, fără trezirea sentimentului de libertate şi responsabilitate al cetăţeanului, schimbarea rămâne un vis frumos sau o lozincă de maidan.

America şi „pofta de noutate” a moldovenilor

Alegerile prezidenţiale din Statele Unite au captat atenţia multor cetăţeni din Moldova. Sloganul schimbării a adus la urne un număr record de alegători americani, dornici să contribuie la propăşirea ţării lor. În raport cu scrutinul de peste Ocean, subiectele vieţii politice indigene par cu totul derizorii: un protest, în aceeaşi zi de 4 noiembrie, în faţa guvernului al unui grup de pensionari cu care nimeni dintre demnitari nu a catadicsit să vorbească. Sau marşul agresiv al tineretului unui partid de extremă stângă. Participanţii la această acţiune sfidătoare au militat pentru decretarea limbii ruse ca limbă de stat în Moldova – fostă republică sovietică a cărei limbă oficială nu şi-a câştigat dreptul de a i se spune pe nume nici măcar după 17 ani de la proclamarea independenţei; un stat sufocat de posturi media ruseşti, de magazine în care vânzătorii ţi se adresează – din reflex – în limba lui Putin şi doar dacă insişti să vorbeşti româneşte consimt să răspundă în aceeaşi limbă, dar asta abia de la a treia sau a patra propoziţie… Într-o asemenea republică, originală din multe puncte de vedere, preşedintelui i se interzice să circule pe o parte a teritoriului naţional, să meargă până în satul său natal pentru o ceremonie de sfinţire a bisericii. Este al treilea incident de acest fel. Din nou, s-a spus că vina a fost a „banditului” Smirnov, care nu a putut fi contactat, pentru că se afla la Moscova. În realitate, s-a ajuns aici din cauza lipsei totale de transparenţă a negocierilor dintre cele două părţi. Opinia publică nu ştie pe ce ton şi în ce termeni se discută cu transnistrenii. Preşedinţia de la Chişinău nu a remis nici de această dată vreun comunicat de presă. Televiziunea publică – instituţie ce execută, cuminte, indicaţia de a nu se implica în dezbateri pe tema conflictului separatist, după cum boicotează şi alte grave probleme ale Moldovei – nu a organizat o emisiune în care să analizeze incidentul, la care să invite responsabili de stat, dar şi săteni din Corjova (satul de baştină al preşedintelui), să încerce să obţină explicaţii, la telefon, din partea administraţiei de la Tiraspol, deşi cetăţenii meritau să fie puşi la curent. E prea ciudată povestea asta. Când au venit la putere, în 2001, şi apoi de nenumărate ori, comuniştii au dat asigurări că, sub guvernarea lor, şansele de rezolvare a conflictului separatist sunt mai bune ca niciodată. De dragul Transnistriei, Moldova a renunţat să adere la NATO, oferă avantaje comerciale întreprinderilor din stânga Nistrului, fără a le percepe impozite, acceptă, cu umilinţă, tutela Rusiei. Şi acum tot ce a avut de spus ministrul Şova, care lucrează din greu, pe bani publici, la „reîntregirea ţării”, a fost să califice obstrucţia grănicerilor transnistreni drept: „lipsă de respect faţă de sentimentele credincioşilor, tradiţiile creştin-ortodoxe şi a însăşi bisericii ruse”. Devastatoare sentinţă! Cum să nu te indignezi, când vizita preşedintelui Voronin la Corjova, după spusele aceluiaşi Şova, a fost coordonată în cele mai mici amănunte? „Perfidul” Smirnov însă nu s-a ţinut de cuvânt.
Ce va urma de-aici încolo? Alte secvenţe dintr-un circ absurd: acuzaţii reciproce între Chişinău şi Tiraspol şi, fireşte, un intens pelerinaj la Moscova, unde fiecare dintre cei doi, Smirnov şi Voronin, va încerca să demonstreze că el, nu celălalt, merită încrederea Rusiei…

Mă uitam la efervescenţa zilei de 4 noiembrie din Statele Unite şi mă întrebam dacă la alegerile parlamentare de anul viitor moldovenii vor arăta o poftă de noutate comparabilă cu visul american, sau vor sta cu ochii boltiţi la aceleaşi filme sovietice, sulfuroase, cu cele „12 scaune” ale lui Ilf şi Petrov, ascunzând o comoară inexistentă.

Episodul 1. Moldova – singură în faÅ£a Rusiei

Pe 21 august s-au împlinit 40 de ani de la invadarea Cehoslovaciei de către sovietici. Aniversarea zdrobirii Primăverii de la Praga îşi găseşte, iată, un tragic corespondent în zilele noastre, în Georgia, pedepsită crunt de Moscova pentru aceeaşi dorinţă de libertate şi independenţă. S-a văzut că atunci când este vorba de interesele imperialiste ale Rusiei, nu contează nici măcar „frăţia ortodoxă”. Patriarhul Alexei al II-lea, cel care-şi ascunde epoleţii de înalt ofiţer KGB sub sutană, nu a suflat o vorbă pe tema aplanării conflictului din Caucaz în spiritul „iubirii creştine”. Aşa-zisa prietenie seculară ruso-georgiană, ca şi cea ruso-ucraineană sau ruso-moldovenească, nu se bazează decât pe un raport strict de subordonare, ca de la stăpân la sclav, nicidecum pe respect unul faţă de celălalt. În timp ce ţările NATO resimt dificultăţi în a răspunde Moscovei cu fermitatea de altă dată, în fostul bloc sovietic se răspândeşte un acut sentiment de insecuritate. Noua doctrină militară a Rusiei, prin care aceasta îşi rezervă dreptul de a interveni pe teritoriul unor state suverane în numele unei pretinse apărări a cetăţenilor ruşi reprezintă azi principala ameninţare pentru fostele republici sovietice. Mulţi s-au întrebat în aceste zile ce se va întâmpla cu Moldova, dacă transnistrenii vor organiza nişte diversiuni, ca în primăvara anului 1992, pentru a oferi Rusiei pretextul unei agresiuni militare? Guvernarea comunistă de la Chişinău a proclamat „neutralitatea permanentă” a statului, refuzând să se alăture, cum ar fi fost firesc, elanului nord-atlantic al celorlalte republici foste sovietice. Mai mult, preşedintele Voronin, dar şi ex-premierul Braghiş, cunoscut pentru simpatiile sale pro-ruse, au susţinut constant ideea dizolvării armatei naţionale, ca semn al bunăvoinţei faţă de transnistreni. Numai că cei care trebuie să dea semne de bună voinţă sunt ruşii, nu moldovenii. Chişinăul a cedat tot ce se putea ceda. De aici încolo, orice repliere în faţa pretenţiilor tot mai absurde şi mai obraznice ale regimului Smirnov înseamnă pur şi simplu sacrificarea suveranităţii naţionale – a se vedea Declaraţia separatiştilor de la Tiraspol, care au cerut Chişinăului să condamne acţiunile Georgiei în Ostetia de sud, în caz contrar, ei refuzând orice fel de discuţii cu autorităţile moldovene – iată un episod care arată cine de fapt va decide politica externă a Moldovei într-un stat comun cu Transnistria. În acest moment, nu se mai pune problema recuperării regiunii secesioniste, ci salvarea independenţei Republicii Moldova. Obsedată de interesele sale de putere, actuala guvernare comunistă a lăsat ţara complet descoperită în faţa „ursului” de la răsărit. Înţesată la toate nivelele – politic, mediatic, economic – de agenţii de influenţă ai Rusiei, Moldovei îi va fi extrem de greu să demonstreze că nu se vrea o feudă pro-moscovită la gurile Nistrului, ci un stat liber, cu vocaţie europeană, pentru care democraţiile occidentale merită să-şi asume riscuri în dialogul lor tensionat cu o Rusie revanşardă.

Episodul 2. „Planul Kozak”, în ediţie revăzută şi adăugită

După 17 ani de la proclamarea independenţei Republicii Moldova pe ruinele Uniunii Sovietice – aniversare celebrată ieri, 27 august 2008, într-o atmosferă apăsătoare, în ciuda eforturilor depuse de autorităţi pentru a încuraja starea de inconştienţă a poporului – independenţa este mai şubredă ca oricând. Agresiunea militară a Rusiei împotriva Georgiei a făcut ca lucrurile să se precipite într-un mod foarte alarmant pentru Moldova. Cu două zile mai devreme, la Soci, preşedintele rus Dmitri Medvedev l-a avertizat pe Vladimir Voronin ca Moldova să nu repete greşeala Georgiei, folosind forţa pentru a redobândi controlul asupra Transnistriei. O recomandare de-a dreptul comică, dacă nu ar fi cinică. Pentru că nimeni la Chişinău nu se gândeşte să atace Transnistria, este un non-sens. Adevăratul mesaj al lui Medvediev pentru Moldova este următorul: „Să nu cumva să încercaţi să aderaţi la NATO, urmând exemplul Georgiei şi al Ucrainei, în caz contrar vom dezgheţa conflictul de pe Nistru. Dacă însă veţi fi cuminţi şi neutri ca până acum, îi vom spune lui Smirnov să accepte un stat comun cu Moldova.” Moscova obişnuia să afirme că problema transnistreană poate fi mult mai uşor rezolvată decât conflictele din Abhazia şi Osetia de sud. De ce? Pentru că a avut mereu, la Chişinău, situaţia sub control. Acum, după ce şi-a dezlegat mâinile în Georgia, Rusia îşi va demonstra firea „iubitoare de pace”. Chişinăul va fi constrâns să accepte un nou plan Kozak – lucru confirmat deja de ministrul de Externe rus Lavrov –, şi ceea ce nu s-a făcut în 2003, se va pune în aplicare, probabil, înaintea alegerilor din 2009. Semnând un acord de reunificare cu Transnistria, elaborat de ruşi – fireşte, excluzând victimele umane –, Moldova va pierde mult mai mult decât a pierdut Georgia în urma agresiunii militare a Rusiei: îşi va pierde independenţa de stat, dreptul de a-şi hotărî liberă soarta. Moldova va spune „adio” Europei şi va redeveni un fel de RSS Moldovenească, priponită la piciorul „fratelui mai mare” de la răsărit.
Conflictul separatist de la gurile Nistrului nu este decât o mică piesă dintr-un puzzle mai mare, jucat la nivel global, între Moscova şi Occident. După ce a recunoscut, cu aroganţă, independenţa regiunilor separatiste din Georgia, Rusia a intrat pe o pantă primejdioasă, la capătul căreia s-ar putea vedea ea însăşi confruntată cu mişcări secesioniste în câteva republici autonome: Cecenia, Daghestan, Başchiria, Tatarstan ş.a. Întrucât nu poţi refuza acelaşi drept unor subiecţi ai Federaţiei, după ce l-ai aplicat împotriva unor state suverane. Pentru Moldova însă, în acest moment, cea mai arzătoare problemă este cum să evite „mariajul” forţat cu Transnistria? „Continuând negocierile în formatul 5 plus 2” – răspund, din inerţie, unii oficiali occidentali, însă această abordare e depăşită de noile realităţi. Dacă vrea să împiedice revenirea Rusiei la Prut, Occidentul ar trebui să ofere, acum, Republicii Moldova un acord avansat de integrare europeană, excluzând Transnistria, şi să-i lase pe guvernanţii de la Chişinău să îndrăznească să-l respingă, în văzul propriului electorat.
Din păcate, ar fi prea frumos să credem că Europa se va trezi din visare. Evenimentele se desfăşoară mult mai repede decât reuşesc birocraţii de la Bruxelles să-şi servească micul dejun. Şi cei care le mână din urmă sunt ruşii.