Vitalie Ciobanu

Constituirea „Alianţei pentru Integrare Europeană” a descreţit frunţile multor oameni în Basarabia. Cele patru partide ale coaliţiei PLDM, PL, PD şi AMN au demonstrat că înţeleg imensa responsabilitate pe care o poartă. Campania electorală a trecut şi energia contestării ar trebui să se convertească în elan recuperator, în efort de reconstrucţie. Au apărut, ce-i drept, diverse „Cassandre”, care prorocesc viaţă scurtă coaliţiei, sceptici de serviciu ce par a se indispune la auzul veştii că PCRM nu va mai participa la guvernare. Se emit profeţii sumbre, se rostesc cuvinte de genul: dezastru, catastrofă, eşec iminent. Se invocă experienţa tristă a ADR-ului în sprijinul tezei, aprioric legitimate, că noua putere va sucomba în certuri interne.

Aceste pronosticuri, în cazul în care nu mărturisesc o rea-credinţă evidentă şi o agendă politică „telefonată”, greşesc prin reducţionism, neglijează sensul votului popular. Sigur că e nevoie de realism, de evaluări pragmatice, însă nu se poate să nu pui preţ pe însufleţirea oamenilor, pe nevoia lor de încredere şi speranţă într-un asemenea moment sensibil. Am avut destule exasperări în aceşti ani. Direcţia în care se mişca Moldova era prea absurdă şi prăpăstioasă, încât orice ameliorare, orice semn de revenire la normalitate e firesc, acum, să fie recepţionat ca o uşurare, nu este drept să fie descurajaţi cetăţenii. Oricum, situaţia generală este foarte grea şi, se pare, că Alianţa nu va avea parte de cele „100 de zile de graţie”, acordate noii puteri în statele dezvoltate.

Când se va instala guvernarea democratică, asta în cazul când nu va interveni ceva excepţional, care să bulverseze derularea firească a lucrurilor, ea va trebui să prezinte în faţa opiniei publice adevărul despre ce a găsit la preluarea mandatului. E nevoie de o expertiză profesionistă, de un fel de „Carte albă a guvernării comuniste”, care să releve în date şi cifre seci, imposibil de contestat, moştenirea regimului Voronin, realitatea execrabilă pe care o va avea de gestionat coaliţia pe plan economic şi financiar. Trebuie pregătit terenul în vederea adoptării unor decizii şi tratamente dureroase, dar absolut necesare pentru vindecarea bolnavului, cum se spune în medicină. Şi mai este un detaliu obligatoriu de luat în calcul: nevoia de dreptate. Oamenii trebuie să ştie că cei care au comis crime şi ilegalităţi, cei care au spoliat fără ruşine avutul public, au construit piramide financiare şi au preluat afaceri prin şantaj şi corupţie, vor fi traşi la răspundere. E mai uşor să suporţi nişte privaţiuni când ştii că nimeni nu-şi mai bate joc de tine. Când legea şi austeritatea sunt pentru toţi.

Sprijinul opiniei publice este esenţial şi pentru rezolvarea celei mai mari dileme politice din acest moment – alegerea preşedintelui – , în cazul în care discuţiile cu PCRM vor ajunge în impas. Prin intermediul televiziunii publice şi al altor canale media cu acoperire naţională, coaliţia trebuie să comunice adevărul, care sună aşa:

„Noi, patru partide democratice, care am obţinut majoritatea în urma alegerilor anticipate, ne-am învins disensiunile interne şi am format o coaliţie de guvernare în numele interesului naţional. Din păcate, votul din 29 iulie nu ne-a oferit suficiente mandate pentru alegerea şefului statului, există pericolul intrării într-un interminabil blocaj instituţional. Perpetuarea unei stări de provizorat şi incertitudine va cauza imense prejudicii imaginii externe a ţării şi va împiedica restabilirea relaţiilor Moldovei cu instituţiile financiare internaţionale, al căror ajutor este indispensabil pentru depăşirea crizei economice, pentru plata pensiilor şi salariilor. Stimaţi concetăţeni, întrebarea este: avem nevoie de noi alegeri, care să satisfacă ambiţiile foştilor guvernanţi, după ce am lăsat în urmă două scrutine extrem de dure şi nemiloase?”

Dacă noua coaliţie ca reuşi să transmită către populaţie mesajul că declanşarea unor eventuale alegeri anticipate, anul viitor, va fi în exclusivitate „opera” comuniştilor, care se agaţă de putere cu orice preţ, în dispreţul voinţei majorităţii cetăţenilor, partida va fi câştigată. Asupra PCRM va apărea o sursă suplimentară de presiune – presiunea opiniei publice – , care va precipita tăierea nodului gordian. În faţa imenselor dificultăţi ce o aşteptă, adevărul, dreptatea şi sprijinul popular alcătuiesc premisele de reuşită ale viitoarei guvernări democratice.

Azi (de fapt ieri, la ora la care am incărcat acest material) în Republica Moldova se încheie un lung proces electoral ce scoate în evidenţă convulsiile acestui nefericit stat post-sovietic, rătăcit între doi poli geopolitici – Est şi Vest –, respectiv între două seturi de valori incompatibile: autoritarism şi democraţie. Fraudarea scrutinului din 5 aprilie, persecutarea sălbatică a tinerilor care au protestat paşnic în zilele următoare, refuzul arogant al comuniştilor de a dialoga cu Opoziţia – toate acestea au condus la alegeri anticipate. În intervalul dintre cele două scrutine, Moldova a revenit pe harta Europei cu un chip sluţit, desfigurat de dispreţul guvernanţilor faţă de propriul popor. Iar Occidentul a constatat, cu surprindere, că există un „caz moldovenesc” care nu mai poate fi ignorat.

Alegerile din 29 iulie au avut un puternic substrat simbolic. Valeriu Boboc şi ceilalţi 3 tineri morţi în condiţii suspecte, ca şi sutele de studenţi maltrataţi de poliţie după manifestaţiile din 6 şi 7 aprilie, au aşezat în faţa Opoziţiei basarabene o problemă de conştiinţă imposibil de evitat. Politicienii democraţi au susţinut examenul, au rezistat presiunilor, au demonstrat caracter şi nu au livrat comuniştilor mult-râvnitul „vot de aur” necesar învestirii preşedintelui. Tocmai de aceea tirul presei pro-guvernamentale la adresa partidelor liberale, în campania electorală ce a urmat, a semănat cu o aprigă dorinţă de răzbunare, a vizat nu combaterea, ci demolarea, desfiinţarea adversarului politic în cel mai pur (şi oribil) stil al „luptei de clasă”.

Am încercat să aflu, în cadrul unor întâlniri electorale, în ce măsură basarabenii din provincie s-au lăsat contaminaţi de această atmosferă de beligeranţă surdă, şi am observat 3 modele de comportament: 1). Întâlnirea cu reprezentantul puterii. În sală – oameni placizi, „filtraţi” cu grijă la intrare, convocaţi prin circulare administrative. Concurentul electoral, înalt demnitar de stat, avea un discurs împănat cu clişee şi apeluri patriotarde. Întrebări „cuminţi” şi puţine din sală, în rest – un lung monolog de la tribună; 2). Întâlnirea cu un fost „tovarăş de drum” al comuniştilor. Oamenii au venit în număr mare, atraşi de noutatea situaţiei şi de autoritatea oaspetelui. Aura sa de persoană „oficială” şi intangibilă până de curând nu avea cum să dispară în doar câteva săptămâni. Răsună un discurs învăluitor, politicianul afişează o înţelepciune superioară şi un surâs încurajator. Întrebările nu lipsesc, dar mai toate se concentrează asupra acţiunilor post-electorale ale disidentului: încotro va înclina balanţa, spre Voronin sau spre Opoziţie, de a cărei apropiere depinde noua sa credibilitate democratică; 3). Întâlnirea cu unul dintre liderii partidelor anticomuniste din parlament. Sala casei de cultură – arhiplină, jumătate din asistenţă stă în picioare. Discursul candidatului este direct, angajant, ironic, atent la nuanţe, iar întrebările curg fără istov de la microfoanele instalate în sală şi prin bileţele scrise. Apar, numaidecât, şi vreo 3 provocatori, dar se exprimă confuz şi în mod gratuit agresiv: acuzaţiile lor absurde la adresa liderului din Opoziţie sunt taxate cu huiduieli de majoritatea celor prezenţi.

Concluzia acestor întruniri e limpede: Moldova se mişcă, Moldova e în schimbare, şi singura nelinişte a scrutinului din 29 iulie se leagă de alte, posibile fraude – o angoasă transformată în obsesie. Presa a semnalat pe întreg parcursul zilei de ieri diferite nereguli şi manipulări în anumite secţii de vot. Vor distorsiona oare aceste încălcări sensul opţiunilor populare şi, pe cale de consecinţă, imaginea unei ţări ce aspiră la integrare europeană? Să sperăm că lecţia alegerilor din 5 aprilie a fost însuşită.

Campania electorală în Republica Moldova are feÅ£e diferite. Una legală, reglementată de norme ÅŸi monitorizări, ÅŸi alta umbroasă, abuzivă, revoltătoare. Dezbaterile care au început la televiziunile cu acoperire naÅ£ională sunt vârful vizibil al aisbergului. Merită să observăm că spre deosebire de alte alegeri, PCRM a hotărât să participe la dezbaterile TV, ÅŸi această decizie aduce oarecum mai multă normalitate democratică. Partidul de guvernământ nu se mai consideră din start abonat la victorie ÅŸi e nevoit să “evolueze” în faÅ£a publicului, alături de ceilalÅ£i concurenÅ£i electorali.

Numai că problema comuniştilor este că nu prea au pe cine scoate în faţă. Exponenţii PCRM, prezenţi la dezbateri, sunt în general insipizi şi neconvingători, au o stilistică previzibilă şi lemnoasă. Îşi pierd cumpătul. Se înfurie. Nu pricep că nu e obligatoriu ca orice răspuns să înceapă cu invariabila conjuncţie „deci”. Dificultăţile de comunicare ale comuniştilor explică de ce s-au ferit ei să „lase” pluralismul politic să intre la televiziunea de stat. Şi invers. Apariţia liderilor Opoziţiei la emisiunile de dezbateri pare de-a dreptul incredibilă şi frapantă. Spectatorii postului „Moldova 1” îi privesc stupefiaţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor că mai există şi alte opinii, un alt discurs, o altă abordare, că există o altă Moldovă, care îşi face auzită vocea, din păcate, doar o dată la patru ani.

Cealaltă faţă, feroce, tenebroasă, a campaniei electorale se consumă departe de ochii presei şi ai organismelor europene. Orice hipodrom are o bucată de pistă ascunsă de ochii tribunei, având între 500 de metri şi un kilometru, unde nu există fair-play, unde se instalează legea junglei – care pe care. Pe această porţiune a cursei jocheii se îmbrâncesc fără milă, îşi trag pumni, încearcă să se doboare din şa unii pe alţii, pe scurt, caută să-şi asigure un cât mai mare avantaj, indiferent de mijloacele folosite, înainte de a reintra pe tronsonul „legal” al pistei, vizibilă publicului şi arbitrilor. În Moldova, legea junglei domină pe trei sferturi din cursa electorală, iar competitorii aleargă într-un hipodrom infernal.

Presa abundă de semnale privind fărădelegile comuniştilor. Acum patru zile reprezentantul unui partid de opoziţie a fost rănit, la Chişinău, cu un cuţit de un haidamac care a vrut să sfâşie afişul electoral pe care îl păzea acesta. În teritoriu, indivizi agresivi, aflaţi în stare de ebrietate, încearcă să saboteze întâlnirile Opoziţiei cu alegătorii. Raşi în cap, zgomotoşi, impertinenţi, ipochimenii respectivi au aspectul unor recidivişti abia scăpaţi la libertate. Unii dintre ei sunt dotaţi cu megafoane la care strigă infamii la adresa politicienilor democraţi. Ciudat este că poliţia apare cu întârziere la faţa locului sau asistă pasivă la aceste scandaluri, iar când i se cere explicaţii pentru inacţiunea sau partizanatul său, Ministerul de Interne se derobează de orice răspundere, lansând comunicate cinice către presă, deşi are datoria să asigure o campanie electorală civilizată şi siguranţa cetăţenilor.

Trebuie spus foarte clar şi foarte răspicat: în Moldova nu a existat tradiţia unor ciocniri politice violente înaintea venirii comuniştilor la putere. Referindu-ne doar la evenimente recente, izbucniri de agresivitate stradală am consemnat chiar înaintea scrutinului din 5 aprilie. Ne aducem bine aminte, de exemplu, un episod parcă tras la indigo, când nişte tineri mascaţi, îmbrăcaţi în treninguri, au atacat cu pulverizatoare de vopsea un grup de ONG-işti, reuniţi în cadrul unui protest autorizat pe treptele Procuraturii Generale din Chişinău. Nici până azi nu ştim cine au fost huliganii şi cine i-a năimit, după cum nu este cunoscută nici identitatea provocatorilor din 7 aprilie.

Dacă adăugăm la cele relatate mai sus furibunda campanie a mediilor pro-comuniste, chemările la răfuială cu Opoziţia „trădătoare”, „vândută românilor şi Occidentului”, chemări care transformă o competiţie electorală într-un război pe viaţă şi pe moarte şi aţâţă, în replică, înverşunarea celor atacaţi, căpătăm un tablou sumbru al acestor alegeri. Constituţia Moldovei condamnă propagarea urii, xenofobiei şi discriminărilor de orice fel. Dar se pare că nimănui nu-i mai pasă de Constituţie!

Împinsă brutal către modelul rusesc, al intimidării şi asupririi cetăţeanului, Moldova aşteaptă, absurd, veşti bune de la Bruxelles.

Un călător occidental ajuns pentru prima dată în Republica Moldova, răsfoind zilele acestea presa oficială, împănată cu zvonuri alarmiste ÅŸi catastrofice, va crede că acest stat limitrof spaÅ£iului euroatlantic este ameninÅ£at de o iminentă invazie după scrutinul din 29 iulie. „Aha, probabil guvernanÅ£ii de la ChiÅŸinău se referă la o posibilă agresiune rusească, de felul celei din Georgia de anul trecut. Nici n-ar fi de mirare, cu o Transnistrie ÅŸovină în coastă”, va cugeta călătorul nostru, apoi, adâncindu-se în lectura ziarelor pro-comuniste, va rămâne cu gura căscată. Cei care vor să desfiinÅ£eze Moldova nu este imperialismul rusesc reÅŸapat sub regimul Putin, ci „fasciÅŸtii români” împreună cu „slugile lor” din OpoziÅ£ia liberală!…

Incapabili să rezolve problemele interne, care în bună măsură li se datorează, comuniștii apelează la un truc vechi, încercat în istorie – reinventează dușmanul extern, care vrea să distrugă țara. „Patria e în primejdie!”, clamează gorniştii PCRM. Ei vor să inducă ideea că singura raţiune de a fi a Republicii Moldova este ura faţă de România, repudierea a tot ce sugerează comuniunea de limbă, istorie şi cultură a moldovenilor cu românii de peste Prut. Aşadar, să reţinem: ura faţă de România, nicidecum fericirea şi libertatea locuitorilor Moldovei, deşi în orice ţară normală se ştie că nu oamenii sunt „pionii” statului, ci statul e făcut să servească interesele cetăţenilor, statul e un instrument, un mijloc, nu un scop în sine. Iar un instrument, când se perimează, este reparat sau pur şi simplu înlocuit cu o unealtă mai performantă şi mai modernă.

„Să oprim războiul politic!” – cu acest slogan s-a lansat în campania electorală Marian Lupu, fostă figură-emblematică a PCRM. Aşa este, Republica Moldova s-a transformat într-un veritabil poligon de luptă, doar că cei care îşi propun să oprească „războiul politic”, dacă vor să fie urmaţi, ar trebui să ne explice şi cine-l întreţine. Inocenţa discursului de „centru” al dlui Lupu, de parcă ar fi aparţinut unui neofit în politica moldoveană, nu are cum să-i facă pe oameni să uite că domnia sa a stat 8 ani de zile în barca Partidului Comunist. Și dacă s-a ajuns să vorbim de un „război politic”, Marian Lupu s-ar cuveni să-şi recunoască o parte de vină pentru declanşarea lui. Noul lider al PD afirmă că respinge ambele extreme – de stânga şi de dreapta. Însă pe scena politică moldoveană nu se vede decât o singură extremă – comuniştii, cei care în 8 ani de guvernare şi mai cu seamă în ultimele trei luni au învrăjbit diverse categorii de cetăţeni. Opoziţia liberală militează pentru respectarea legilor şi a libertăţilor garantate de Constituţie, pentru separarea puterilor în stat, pentru europenizarea Moldovei – sunt oare EXTREMISTE aceste obiective?

Nu am vrea să suspectăm de intenţii subversive proiectul politic al dlui Marian Lupu, nu am dori să credem că plecarea sa din PCRM are menirea să salveze pentru comunişti nişte voturi pe care aceştia, în mod direct, nu le mai pot atrage. Dimpotrivă, considerăm că gestul său de a se desprinde din angrenajul comunist a mai ştirbit din aura de invincibilitate a regimului. Însă dacă vrea să scape de suspiciuni, dacă vrea să capete credibilitate democratică, Marian Lupu e obligat să-şi precizeze atitudinea faţă de o serie de chestiuni principiale, să lase ambiguităţile de o parte.

La rândul ei, şi Opoziţia ar trebui să evite tonurile groase şi sintagmele marţiale, chiar dacă în această campanie electorală are destule motive să se simtă frustrată şi nedreptăţită. Va fi, cu siguranță, o „a doua zi” şi pentru Moldova, când cei ce vor ajunge în parlament vor avea de negociat pentru a guverna. Demonizările de orice culoare îi îndepărtează pe competitorii electorali de la dezbaterea adevăratelor probleme care-i frământă pe oameni.

Îndemn pe toată lumea să semneze si sa promoveze Declaraţia de la Praga, de condamnare a comunismului. Mai ales că pentru Moldova dintre Prut şi Nistru comunismul este în continuare o realitate, un coşmar materializat.

Intraţi pe acest link: http://praguedeclaration.org/sig
Semnați cu numele complet și indicați afilierea instituțională.

Textul DeclaraÈ›iei în limba română poate fi citit aici – http://declaratiadelapraga.ro/

Aici puteţi vedea lista semnatarilor din Romania și Moldova și niște întrebări pe care le formulează Vladimir Tismăneanu – unul din promotorii acestei idei necesare:

http://tismaneanu.wordpress.com/2009/04/29/declratia-de-la-praga-updated-plus-unele-intrebari/#respond

Să ne solidarizăm în numele libertăţii!

Trăim în acest moment cel mai prost scenariu post-electoral din câte ne-am fi putut aştepta în Republica Moldova. O fraudă masivă, neruşinată, comisă ziua în amiaza-mare, prin metode simple, care însă au scăpat celor mai mulţi observatori OSCE, după cum rezultă din raportul pe care aceştia, grăbiţi să-şi consume o diurnă tihnită în Moldova, l-au prezentat în cadrul unei conferinţe de presă, deranjaţi de contestaţiile venite dinspre Opoziţia basarabeană şi societatea civilă. Fără a exclude alte posibile opinii separate, neexprimate public, excepţia de la această atitudine sfidătoare a observatorilor străini s-a numit baroneasa Emma Nicholson – vechea noastră cunoştinţă. Ea s-a disociat în termeni inechivoci de raportul OSCE, redactat de oficiali ruşi, cărora le-a imputat partizanatul în favoarea comuniştilor de la Chişinău. Curajul baronesei reprezintă un bun punct de pornire pentru a încerca să schimbăm ceva în indolenţa cancelariilor occidentale faţă de Moldova, dar nu ştiu dacă şi suficient.

Cum să rezolvăm conflictul între valori ÅŸi interese? Conflictul între, pe de o parte, setea de libertate ÅŸi idealurile democratice cu care au crescut tinerii basarabenii născuÅ£i după 1989 ÅŸi, pe de altă parte, calculele geopolitice ale marilor puteri, care nu vor să fie jenate de confruntări locale, îndelung pritocite, de evenimente imprevizibile ce tulbură priorităţile de politică externă în această parte a lumii? Răspunsul la aceste întrebări în Basarabia a împrumutat culoarea sângelui curs din arcadele sparte ÅŸi „aroma” gazelor lacrimogene… Se vorbeÅŸte intens despre momentul internaÅ£ional nefavorabil pentru ÅŸansele schimbării în Moldova: noua administraÅ£ie americană încearcă să reconstruiască relaÅ£ia cu Rusia, iar Uniunea Europeană încă nu ÅŸi-a revenit din ÅŸocul cauzat de ÅŸantajul energetic comandat de Putin ÅŸi nu ar dori să revină la „tonul îngroÅŸat” în dialogul cu Moscova, adoptat pe timpul războiului ruso-georgian din august 2008. A invoca însă „sindromul Ialta”, la douăzeci de ani de la revoluÅ£iile anticomuniste din Europa Centrală ÅŸi după ce Occidentul instituÅ£ional s-a extins până la actuala graniţă de est a României, echivalează cu o politică de abandon cinic al unui popor, care nu s-a bucurat deloc de atenÅ£ia Vestului, aÅŸa cum s-a întâmplat cu popoarele din fosta Iugoslavie, cu Georgia ÅŸi cu Ucraina.

Conflictul din Moldova este ÅŸi nu este un conflict local. Dacă ar fi sută la sută local, România nu ar trebui să aibă dificultăţi să aducă Basarabia în interiorul comunităţii euroatlantice. Dacă ar fi sută la sută geopolitic, Rusia ÅŸi-ar impune relativ uÅŸor punctul de vedere în faÅ£a Uniunii Europene ÅŸi a Statelor Unite, invocând „discriminarea minorităţii rusofone” ÅŸi „precedentul Kosovo” – obiÅŸnuitul său arsenal de fumigene. De aceea, nu poÅ£i declama, ritualic, discursuri despre libertate, democraÅ£ie, dreptul la opÅ£iune, transparenţă, responsabilitatea guvernanÅ£ilor faţă de cei guvernaÅ£i ÅŸ.a.m.d., ÅŸi să te superi că cineva, într-un colÅ£ părăduit de Europă, le ia în serios, ba chiar îşi pune pielea la bătaie pentru aceste frumoase sloganuri. Apoi, există un spirit al lumii contemporane, care nu are cum să ocolească Moldova – cu această maree civilizaÅ£ională ce facem, o îngrădim?… ÃŽn Moldova contrastul dintre aspiraÅ£iile tinerilor, care au protestat în zilele de 6 ÅŸi 7 aprilie în stradă, ÅŸi frica, conservatorismul bătrânilor, potenÅ£ialul lor de a se lăsa manipulaÅ£i, de a-ÅŸi vota „pensia” ÅŸi a alege „stabilitatea” comunistă (ce extraordinară metaforă, dar ÅŸi ce realitate macabră: pentru partidul lui Voronin, în actualele alegeri, au votat cimitirele!), este unul abisal, de-a dreptul insurmontabil. Avem o cezură politică ÅŸi de mentalitate între generaÅ£ii, la scară mare, în Basarabia, una faţă de care diferenÅ£ele dintre „tradiÅ£ionaliÅŸti” ÅŸi „postmoderniÅŸti”, în cultura română din stânga Prutului, par aproape niÅŸte divergenÅ£e stilistice sau doar o polemică a unghiurilor de abordare în interiorul aceleiaÅŸi paradigme.

Ce pot face intelectualii români, societatea civilă românească pentru Moldova? Lucrul de căpetenie este să aducă acest caz nefericit de tranziţie eşuată în atenţia opiniei publice internaţionale. Avem nevoie de solidaritate. De mesaje şi memorii trimise presei, organismelor internaţionale şi asociaţiilor profesionale din Occident, de manifestaţii de susţinere în ţară şi în străinătate. Moldova este o gaură neagră pentru europeni, un loc gol pe hartă: lipsită de prieteni, de grupuri de lobby, de acces în zone de decizie politică importantă. Doar o prezenţă masivă a Occidentului, prin instituţiile şi prin emisarii săi înalt îndrituiţi, în Moldova, aşa cum a fost cazul cu Ucraina în zilele „revoluţiei portocalii”, acum 5 ani, ar reuşi să stăvilească oribila vânătoare de oameni care e în plină desfăşurare la Chişinău şi în alte localităţi basarabene, ar ajuta Opoziţia să obţină recunoaşterea dovezilor privind fraudarea alegerilor şi organizarea unui nou scrutin, după alte reguli decât cele ale lui Voronin.

Ca politică de stat, România s-ar cuveni să lucreze la toate nivelele, pentru a determina o schimbare a conştiinţei publice între Prut şi Nistru. Experienţa Poloniei în ce priveşte democratizarea Belarus-ului, inclusiv printr-o accentuată campanie de mediatizare a valorilor democratice, care să spargă bruiajul comunist, este de studiat şi de reţinut. Bucureştiul are şansa să închege în acest moment o redutabilă mobilizare de simpatie şi susţinere reală pentru Moldova printre fostele ţări din blocul sovietic, azi membre ale clubului occidental, şi astfel să determine „vechea Europă” să-şi ia în serios propriile table de legi, fondatoare, uitate sub straturile groase de interese şi aranjamente egoiste.
__________
Text scris pentru Dilema veche, BucureÅŸti, 14 aprilie

Cum să exprimi o stare de indignare şi exasperare acută? Ce cuvinte să alegi pentru a-ţi declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde când vezi că eşti minţit, batjocorit, sfidat în ciuda tuturor normelor legale şi a cutumelor omeneşti? Cum să te mai gândeşti la alte lucruri, să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicină naturistă, să faci jogging în parc, să te uiţi la filme – adică să te comporţi ca un om normal şi liber, când afară bântuie teroarea şi violenţa? Toate aceste ocupaţii şi tabieturi, mai mult sau mai puţin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă şi edificatoare de sens este militantismul civic, rezistenţa anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Când tunurile cuvântează (recte, când bastoanele de cauciuc şi bocancii poliţiei „dansează” sălbatic pe trupul arestaţilor), artele tac. Adevărul acestei sentinţe ne-a izbit pe toţi în moalele capului. După 5 şi 7 aprilie parcă un linţoliu s-a aşternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiţi într-un asemenea hal. Aveau dreptul şi basarabenii, în sfârşit, la „raţia lor de libertate”, la un dram de speranţă, la o normalitate politică şi umană, ca ceilalţi est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că a doua zi după înfrângerea comuniştilor în alegeri (ce vise!), am fi intrat într-o epocă a luminii şi blândeţii, a responsabilităţii şi grijii faţă de cetăţean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobândită pe un drum mai lung, care se cheamă democraţie şi europenitate. Acest orizont, ce pâlpâia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Suntem traşi de picioare înapoi în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiţia de „rumeguş al istoriei”, de „furaj” pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici şi iluzorii intermitenţe, din 1944 încoace.

Despre o posibilă fraudare a alegerilor Opoziţia şi reprezentanţii societăţii civile vorbeau încă acum o jumătate de an, cu referire la condiţiile flagrant-inechitabile în care avea să se desfăşoare campania electorală: suprimarea libertăţii de exprimare la posturile TV cu acoperire naţională, folosirea resurselor administrative de către comunişti, şantajul cu dosare penale deschise tuturor opozanţilor mai importanţi ai regimului etc. În plus, mai veneau şi modificările abuzive din legislaţia electorală: ridicarea pragului electoral de la 4 la 6 %, anularea blocurilor electorale şi interdicţia decretată la adresa persoanelor cu cetăţenie română de a ocupa funcţii publice. Sondajele confirmau acest avans al comuniştilor dobândit prin joc necinstit, dar arătau, în acelaşi timp, şi o ascensiune constantă a partidelor din Opoziţiei, care puteau, în anumite condiţii, să formeze o alianţă de guvernământ. Dar ceea ce s-a întâmplat pe 5 aprilie, dimensiunea dezastrului ne-a surprins pe toţi. În 1946 comuniştii români au falsificat alegerile în dauna partidelor istorice, exact în aceeaşi manieră, profitând de ocupaţia militară sovietică, iar când au ieşit tinerii să protesteze, i-au bătut şi închis în puşcării, obţinând abdicarea Regelui. O altă analogie, mai aproape de noi, o constituie evenimentele din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990, când „Voronin” se numea Ion Iliescu.

Încă în 2001, când au ajuns la guvernare în urma unor alegeri parlamentare anticipate şi judecându-le campania de restauraţie agresivă, ne-a fost clar – eu unul n-am avut nici o îndoială! – că „ăştia” n-au venit la putere pentru a o ceda aşa, pur şi simplu, în urma altui scrutin democratic, înclinându-se, ca nişte gentelmeni, în faţa învingătorului. Comuniştii lui Voronin s-au comportat de la bun început ca un partid anti-sistem, ca nişte bătăuşi de cartier. Nu erau nişte „comunişti” fără „comunism” – deşi aşa păreau în jurul anului 2005, înainte să obţină cel de-al doilea mandat şi cu o Rusie înfuriată din cauza respingerii „planului Kozak”, de federalizare a Republicii Moldova –, ei erau şi se vădesc azi, cu asupra măsură, demni continuatori ai lui Beria. O guvernare care se ştie cu conştiinţa curată, care nu a comis ilegalităţi strigătoare la cer în cadrul alegerilor, nu s-ar fi comportat atât de oribil cu propriii cetăţeni, nu ar fi acuzat statele vecine de complot şi de organizare de puciuri împotriva „ordinii constituţionale”, nu ar fi expulzat ambasadori şi jurnalişti, fără a ţine cont că îşi pune în cap Uniunea Europeană.

Sunt multe lucruri de spus, multe analize de făcut, însă toate acestea, momentan, par secundare. Prioritară, acum, este lansarea de semnale de alarmă. Moldova lunecă pe tobogan. Moldova riscă să degenereze într-o dictatură feroce, în comparaţie cu care regimul Lukaşenko ar putea să apară, în ochii Occidentului, un rău mai „familiar”, mai „suportabil”. România are capacitatea să convingă Uniunea Europeană şi Statele Unite să trimită de urgenţă o misiune în Moldova, pentru a opri dezmăţul comunist şi a-i salva pe oamenii încarceraţi. Avem nevoie de instaurarea unui armistiţiu politic la Chişinău, care să permită retragerea călăilor în „volierele” lor şi iniţierea unui dialog între putere şi societate, în văzul întregii ţări, la televiziunea de stat, înainte ca tragedia să ia proporţii.

Scrisesem cândva un articol, pentru Observator cultural, intitulat „Coaliţia valorilor împotriva restauraţiei”. Mă gândeam atunci la o solidarizare subterană a intelectualilor şi a tuturor celor cărora le pasă. Acum, după 8 ani (de necrezut!) scurşi de la acel moment, solidaritatea trebuie declarată pe faţă, iar coaliţiile – făcute publice, în numele viitorului nostru european. Şi al dreptului la Viaţă, pur şi simplu.
______________
Text scris pentru Observator cultural, BucureÅŸti, 14 aprilie