Moldova pe tobogan

Cum să exprimi o stare de indignare şi exasperare acută? Ce cuvinte să alegi pentru a-ţi declara stupoarea, revolta genuină ce te cuprinde când vezi că eşti minţit, batjocorit, sfidat în ciuda tuturor normelor legale şi a cutumelor omeneşti? Cum să te mai gândeşti la alte lucruri, să scrii proză, să editezi o revistă de cultură, să studiezi medicină naturistă, să faci jogging în parc, să te uiţi la filme – adică să te comporţi ca un om normal şi liber, când afară bântuie teroarea şi violenţa? Toate aceste ocupaţii şi tabieturi, mai mult sau mai puţin intelectuale, au devenit brusc indecente, imorale, lipsite de noimă, iar singura activitate demnă şi edificatoare de sens este militantismul civic, rezistenţa anticomunistă în sensul cel mai direct al acestui termen. Când tunurile cuvântează (recte, când bastoanele de cauciuc şi bocancii poliţiei „dansează” sălbatic pe trupul arestaţilor), artele tac. Adevărul acestei sentinţe ne-a izbit pe toţi în moalele capului. După 5 şi 7 aprilie parcă un linţoliu s-a aşternut peste Moldova. Nu meritam să fim jefuiţi într-un asemenea hal. Aveau dreptul şi basarabenii, în sfârşit, la „raţia lor de libertate”, la un dram de speranţă, la o normalitate politică şi umană, ca ceilalţi est-europeni. Nu ne puteam face iluzii că a doua zi după înfrângerea comuniştilor în alegeri (ce vise!), am fi intrat într-o epocă a luminii şi blândeţii, a responsabilităţii şi grijii faţă de cetăţean, dar ar fi fost un început, o primă certitudine dobândită pe un drum mai lung, care se cheamă democraţie şi europenitate. Acest orizont, ce pâlpâia îmbietor, ne-a fost refuzat cu brutalitate. Suntem traşi de picioare înapoi în cazanul cu smoală, pentru a ne consuma, în eternitate, condiţia de „rumeguş al istoriei”, de „furaj” pentru herghelia comunisto-kaghebistă care ne calcă în picioare, cu mici şi iluzorii intermitenţe, din 1944 încoace.

Despre o posibilă fraudare a alegerilor Opoziţia şi reprezentanţii societăţii civile vorbeau încă acum o jumătate de an, cu referire la condiţiile flagrant-inechitabile în care avea să se desfăşoare campania electorală: suprimarea libertăţii de exprimare la posturile TV cu acoperire naţională, folosirea resurselor administrative de către comunişti, şantajul cu dosare penale deschise tuturor opozanţilor mai importanţi ai regimului etc. În plus, mai veneau şi modificările abuzive din legislaţia electorală: ridicarea pragului electoral de la 4 la 6 %, anularea blocurilor electorale şi interdicţia decretată la adresa persoanelor cu cetăţenie română de a ocupa funcţii publice. Sondajele confirmau acest avans al comuniştilor dobândit prin joc necinstit, dar arătau, în acelaşi timp, şi o ascensiune constantă a partidelor din Opoziţiei, care puteau, în anumite condiţii, să formeze o alianţă de guvernământ. Dar ceea ce s-a întâmplat pe 5 aprilie, dimensiunea dezastrului ne-a surprins pe toţi. În 1946 comuniştii români au falsificat alegerile în dauna partidelor istorice, exact în aceeaşi manieră, profitând de ocupaţia militară sovietică, iar când au ieşit tinerii să protesteze, i-au bătut şi închis în puşcării, obţinând abdicarea Regelui. O altă analogie, mai aproape de noi, o constituie evenimentele din Piaţa Universităţii, din 13-15 iunie 1990, când „Voronin” se numea Ion Iliescu.

Încă în 2001, când au ajuns la guvernare în urma unor alegeri parlamentare anticipate şi judecându-le campania de restauraţie agresivă, ne-a fost clar – eu unul n-am avut nici o îndoială! – că „ăştia” n-au venit la putere pentru a o ceda aşa, pur şi simplu, în urma altui scrutin democratic, înclinându-se, ca nişte gentelmeni, în faţa învingătorului. Comuniştii lui Voronin s-au comportat de la bun început ca un partid anti-sistem, ca nişte bătăuşi de cartier. Nu erau nişte „comunişti” fără „comunism” – deşi aşa păreau în jurul anului 2005, înainte să obţină cel de-al doilea mandat şi cu o Rusie înfuriată din cauza respingerii „planului Kozak”, de federalizare a Republicii Moldova –, ei erau şi se vădesc azi, cu asupra măsură, demni continuatori ai lui Beria. O guvernare care se ştie cu conştiinţa curată, care nu a comis ilegalităţi strigătoare la cer în cadrul alegerilor, nu s-ar fi comportat atât de oribil cu propriii cetăţeni, nu ar fi acuzat statele vecine de complot şi de organizare de puciuri împotriva „ordinii constituţionale”, nu ar fi expulzat ambasadori şi jurnalişti, fără a ţine cont că îşi pune în cap Uniunea Europeană.

Sunt multe lucruri de spus, multe analize de făcut, însă toate acestea, momentan, par secundare. Prioritară, acum, este lansarea de semnale de alarmă. Moldova lunecă pe tobogan. Moldova riscă să degenereze într-o dictatură feroce, în comparaţie cu care regimul Lukaşenko ar putea să apară, în ochii Occidentului, un rău mai „familiar”, mai „suportabil”. România are capacitatea să convingă Uniunea Europeană şi Statele Unite să trimită de urgenţă o misiune în Moldova, pentru a opri dezmăţul comunist şi a-i salva pe oamenii încarceraţi. Avem nevoie de instaurarea unui armistiţiu politic la Chişinău, care să permită retragerea călăilor în „volierele” lor şi iniţierea unui dialog între putere şi societate, în văzul întregii ţări, la televiziunea de stat, înainte ca tragedia să ia proporţii.

Scrisesem cândva un articol, pentru Observator cultural, intitulat „Coaliţia valorilor împotriva restauraţiei”. Mă gândeam atunci la o solidarizare subterană a intelectualilor şi a tuturor celor cărora le pasă. Acum, după 8 ani (de necrezut!) scurşi de la acel moment, solidaritatea trebuie declarată pe faţă, iar coaliţiile – făcute publice, în numele viitorului nostru european. Şi al dreptului la Viaţă, pur şi simplu.
______________
Text scris pentru Observator cultural, BucureÅŸti, 14 aprilie