Vitalie Ciobanu

În ultimele săptămâni a devenit tot mai vizibilă resurecţia curentului antidemocratic în Moldova. Şi asta proporţional, am spune, cu slăbiciunile Alianţei de guvernământ. Bâlbâiala oficialităţilor de la Chişinău, controversele pe tema paradei de 9 mai de la Moscova au provocat un val de ostilitate în rândurile populaţiei rusofone din oraşe, îngrijorată de un posibil „derapaj” al Moldovei spre NATO şi România – vechile sperietori comuniste. Ca niciodată, Chişinăul a fost invadat de însemne marţiale sovietice, de steaguri ale Rusiei şi „panglici ale Sf. Gheorghe”. A fost o demonstraţie clară de sfidare la adresa actualei puteri, scoţând în faţă imaginea unei societăţi confuze şi fracturate. Decât să agite în mod inutil spiritele prin unele voci ale sale, înalt îndrituite, coaliţia liberal-democrată ar trebui să facă lucruri palpabile care să ne apropie de Uniunea Europeană. De exemplu, să construiască ecartament european pe tronsonul de cale ferată Chişinău-Ungheni. Ce spune guvernul, ce face ministerul Transporturilor? A fost întocmit vreun deviz de cheltuieli, s-a gândit cineva să atragă fonduri europene? Vorbim de un proiect strategic de maximă urgenţă. Fiindcă „sistemul” nu glumeşte, „sistemul” contraatacă.

Restabilirea lui Ion Muruianu în post, după o decizie controversată a Curţii Constituţionale, a fost un semnal mai mult decât elocvent că sistemul nu va ceda cu una-cu două. A urmat exonerarea, scoaterea de sub învinuire şi restabilirea în funcţie a 24 din cei 25 de poliţişti anchetaţi pentru crime şi abuz în serviciu pe durata evenimentelor din 7 aprilie. O altă dezamăgire ne-a servit Comisia parlamentară condusă de juristul Vitalie Nagacevschi, care nu a reuşit să identifice vinovaţi şi nu a produs decât o… opinie. Comuniştii susţin că sunt de altă opinie. Adică probele adunate de comisia parlamentară nu permit iniţierea unor acţiuni judiciare. Sistemul se regrupează, speculând fragilitatea noii puteri, lipsa ei de coeziune, fermitate şi mai ales lipsa ei de clarviziune.

De câtva timp s-a activizat în mod suspect Mitropolia Moldovei. După ruşinosul episod cu distrugerea menorei evreieşti de către o asociaţie de aşa-zişi creştini, teleportaţi parcă din grotele Evului Mediu, s-a găsit un grup de iniţiativă care vrea organizarea unui referendum pentru adoptarea „bazelor ortodoxiei” ca disciplină şcolară obligatorie. Autorul acestei idei este Valeriu Pasat, fostul deţinut politic al regimului Voronin, pentru a cărui eliberare au militat în mod sincer unele ziare democratice de la Chişinău, iar acum aceleaşi ziare se întreabă, naiv, ce i-a venit lui Pasat, ex-director SIS, stabilit la Moscova, de vrea să ne bage într-o „puşcărie a spiritului”? Am văzut cu toţii cum ar putea arăta Moldova dacă o asemenea pretenţie aberantă, ce încalcă principiul libertăţii de conştiinţă garantată de Constituţie, va fi pusă în practică: procesiunea de sâmbătă, 8 mai, de la Chişinău, a militanţilor ortodocşi sugera mai degrabă o societate guvernată de un regim obscurantist islamic decât o ţară devotată valorilor europene. Nu de fundamentalism religios are nevoie Basarabia, ci de stat de drept, de educaţie civică în şcoală, de cultivarea spiritului democratic modern, de gândire liberă, de opţiuni asumate în cunoştinţă de cauză.

Comuniştii s-au radicalizat. Voronin cere desfiinţarea „Comisiei Cojocaru”, de analiză şi apreciere a regimului comunist totalitar din Republica Moldova, ca precondiţie a dialogului. A mai rămas ca Alianţa pentru Integrare Europeană să renunţe şi la propria iniţiativă cu privire la alegerea preşedintelui prin vot direct de către cetăţeni – adică la singura armă redutabilă, pe care o deţine în această dispută constituţională –, ca să se poată spune că a părăsit învinsă terenul de luptă, înşelând încrederea alegătorilor. Sondajul IMAS, dat publicităţii acum două zile, relevă acelaşi echilibru fragil: între libertate şi autoritarism balanţa tremură imperceptibil.

După 9 luni de la alegerile din 29 iulie, destinul democratic al Moldovei se află încă sub un mare semn de întrebare.

Arestarea jurnalistului Ernest Vardanean – caz care a sensibilizat presa şi opinia publică şi a pus în funcţiune, se pare, o iniţiativă în cadrul Parlamentului European – relevă o dată în plus paradoxul problemei transnistrene. În situaţia lui Vardanean se află şi s-au aflat de-a lungul anilor şi alţi cetăţeni moldoveni, reţinuţi abuziv de separatişti. Oricine, în principiu, poate nimeri într-o puşcărie transnistreană, dacă ar avea „neinspirata” idee să treacă dincolo de Nistru. Doar un statut diplomatic intangibil, doar o acoperire internaţională l-ar putea proteja.

Nici măcar autorităţile de la Chişinău nu sunt scutite de astfel de incidente, pândite deopotrivă de dramatic şi de grotesc. Să ne amintim cum i s-a închis bariera – la propriu – fostului preşedinte Voronin, acum câţiva ani, când a plecat să-şi viziteze satul natal, Corjova, de pe malul stâng, controlat de separatişti. E drept, liderul comunist nu a fost arestat, dar a fost pus la respect, cum se zice, de grănicerii transnistreni. Chiar el, Voronin, prietenul credincios al Rusiei şi luptătorul neprecupeţit împotriva „imperialismului românesc”, omul aflat încă în fruntea unui partid ce jură pe aceleaşi valori ca şi regimul de la Tiraspol – adică, Lenin şi Uniunea Sovietică – a fost forţat să părăsească, umilit, „feuda” lui Smirnov.

Regimul transnistrean, spuneam, generează un paradox juridic ce nu a putut fi rezolvat în aceşti 20 de ani. Prin simpla sa situare în afara legislaţiei interne, moldoveneşti, dar şi a celei internaţionale, statutul de „no man’s land”, de ţară a nimănui, oferă, în realitate, imunitate regiunii separatiste în raport cu orice fel de încercare a Vestului de a-i influenţa comportamentul. De bună seamă, cum să determini pretinsele autorităţi de la Tiraspol să respecte drepturile omului, de vreme ce le refuzi legitimitatea? S-a văzut cum a rămas fără urmări decizia CEDO în cazul grupului Ilaşcu, întrucât transnistrenii nu recunosc jurisdicţia curţii de la Strasbourg, iar cei care au de suferit de pe urma acestui vid juridic nu sunt căpeteniile separatiste, ci victimele lor, rămase fără apărare.

Toată lumea înţelege că separatismul transnistrean ar fi fost de mult eradicat, dacă în spatele său nu s-ar fi aflat Rusia cu soldaţii, armamentul şi cu imensele sale interese geopolitice în zonă. Aceste interese geopolitice au fost „căpuşate”, parazitate de ambiţiile personale de putere şi avere ale liderilor de la Tiraspol. O Transnistrie necontrolată prin reglementări internaţionale, aşa cum s-a reuşit în cazul Kosovo, reprezintă o sursă perpetuă de şantaj rusesc la adresa Basarabiei.

Chişinăul se află, la rândul său, într-o situaţie paradoxală: la Bruxelles i se spune că nu poate adera la Uniune din cauza că nu îşi controlează hotarul estic, ceea ce nu poate fi negat. În acelaşi timp, un asemenea reproş este minat de ipocrizie, întrucât liderii europeni ştiu foarte bine de ce nu îşi poate controla Chişinăul regiunea de peste Nistru, dar nu intervin decisiv pe lângă Rusia, pentru a o obliga să-şi retragă trupele şi să renunţe la a mai subvenţiona regimul Smirnov. E un joc de-a baba-oarba, care sacrifică viitorul european al Moldovei şi securitatea cetăţenilor ei.

O ţară vulnerabilă economic, instabilă politic, având un venit pe cap de locuitor la limita de jos a statelor Europei, nu are cum să reziste în faţa agresiunii separatiste. În situaţia în care există calcule şi manevre geopolitice care o depăşesc, Moldova ar trebui să se dezvolte ca o societate civilizată şi democratică, urmând calea statelor din fostul bloc sovietic. Nu e vorba să renunţe „în scris” la Transnistria, livrând un suport de legitimare separatiştilor şi senzaţia de abandon cetăţenilor săi de pe malul stâng, ci să nu-şi mai lege libertatea de o problemă fără remediu în acest moment.

O chestiune punctuală, cvasi-calendaristică, a ajuns să pună la grea încercare unitatea alianţei de guvernământ. Dacă nu ar avea consecinţe politice de lungă durată, disensiunile prilejuite de participarea sau neparticiparea ostaşilor moldoveni la parada militară de la Moscova le-am putea considera de ordinul amuzamentului. Însă cearta politicienilor aduce a grimasă. Alianţa nu şi-a instituit până acum un purtător de cuvânt, nu are un centru de coordonare, un Departament de Imagine şi Relaţii cu Publicul, care să transmită către populaţie un mesaj coerent, evitând interminabila coliziune a replicilor şi comentariile la comentarii – o „boală” care macină din interior actuala putere.

„A pleca sau a nu pleca la prada de 9 mai?” Presa, televiziunile au consacrat un spaţiu uriaş acestei dezbateri, am spune chiar în detrimentul unor chestiuni legate de calitatea actului de guvernare, exercitat de Alianţă, şi de calitatea actului de opoziţie, mimat de PCRM. Preşedintele Ghimpu invocă nevoia de demnitate şi apelează la memoria istorică. Premierul Filat vorbeşte de nevoia de pragmatism şi „parteneriate strategice”. Marian Lupu nu vede nimic rău în faptul că ostaşii moldoveni vor zdruncina cu pasul lor vitejesc caldarâmul moscovit. Serafim Urecheanu zâmbeşte enigmatic şi ne asigură că o discuţiile pe acest subiect vor continua. Cine are dreptate?

Privite îndeaproape, cele două poziţii au destule puncte vulnerabile. Pragmatismul fără memorie istorică şi demnitate naţională ne-a oferit în ultimii 20 ani priveliştea unui cinism politic dizgraţios. „Lumea începe cu noi!” au decretat mai toţi guvernanţii post-sovietici ai Moldovei şi acest stat a rămas feuda unor clanuri care s-au îmbogăţit prin traficarea intereselor naţionale. De aceea, am să tresar ori de câte ori voi auzi din gura politicienilor de pe malul Bâcului cuvinte gen „pragmatism” sau „relaţii pragmatice”.

Dar cât de bine sunt servite aceste interese de declaraţiile de mândrie naţională rănită ale celeilalte părţi? Din păcate, prea puţin. Luările de poziţie curajoase, contondente, sfidătoare la adresa unei puteri străine, care are la dispoziţie multiple pârghii de şantaj şi presiune politică şi economică la adresa Moldovei, şi le pot asuma mai degrabă intelectualii, studenţii, filozofii – în general, cetăţenii neangajaţi – şi aceste voci nu pot fi îngrădite, dacă trăim într-o societate democratică. Oamenii politici au responsabilităţi. Societatea moldoveană este profund divizată – pentru mulţi moldoveni, nu Bucureştiul şi nu Bruxelles-ul reprezintă „metropola”, sursa de legitimare istorică, ci Moscova – acolo unde lucrează câteva sute de mii de compatrioţi de-ai noştri. Pentru a scăpa de sub vraja acestei iluzii e nevoie de un lung proces de educaţie şi „deparazitare” a conştiinţelor. Când e vorba de resuscitarea demnităţii naţionale, sunt date drept exemplu ţările baltice – un model mereu valabil pentru Moldova. Doar că spre deosebire de noi, ideea libertăţii şi independenţei a fost cultivată cu insistenţă la aceste popoare în toată perioada ocupaţiei sovietice. Sigur, se va spune că şi în Basarabia ar trebui să începem de undeva şi că mesajele conducătorilor sunt foarte importante. Însă aceste mesaje s-ar cuveni să fie lansate cu mai puţine costuri politice pentru ţară şi ar fi înţelept să ia în calcul posibilităţile, soluţiile alternative. Or, la capitolul „soluţii alternative”, Moldova e abia la început de drum şi are nevoie de timp ca să le pună pe picioare.

Gâlceavă în jurul participării moldoveneşti la parada de la Moscova are, în fapt, un vizibil substrat electoral. E mare tentaţia să faci din ochi propriei galerii, să-i smulgi aplauzele, numai că aşa rişti să ţi-i ostilizezi pe cei care nu îţi împărtăşesc opiniile. Când vorbim de supravieţuirea Alianţei, de posibilitatea de a avea şi după alegerile anticipate o guvernare democratică în Moldova, ar fi util ca, alături de modelul baltic, să nu scăpăm din ochi exemplul ucrainean. După ce, la putere fiind, s-au sabotat reciproc cu o insistenţă demnă de o cauză mai nobilă, azi, adepţii lui Victor Iuşcenko şi ai Iuliei Timoşenko privesc neputincioşi cum Ianukovici concesionează suveranitatea Ucrainei în schimbul gazului rusesc. Vor liderii Alianţei pentru Integrare Europeană să ajungem ca ucrainenii? Cred ei că vor reuşi să împiedice o restauraţie comunistă, lansând petarde şi aruncând cu ouă în parlament, în cazul în care ar pierde alegerile anticipate?

De la ridicol la tragic, adesea, pasul e prea mic. Åži viceversa.

De câteva luni de zile Republica Moldova respiră mai liber. Nu ne mai temem că vom fi „umflaţi” direct din stradă pentru că vorbim româneşte fără accent rusesc – cum ai păţit-o tinerii şi tinerele din 7 aprilie, umiliţi, snopiţi în bătăi în comisariatele de poliţie. Dimpotrivă: sunt scoase ultimele bucăţi de sârmă ghimpată instalate de sovietici de-a lungul Prutului („zidul din interiorul aceluiaşi lagăr”), în curând sute de mii de basarabeni care locuiesc în regiunea de frontieră vor putea călători în România pe o rază de până la 50 de km, fără vize, ceea ce înseamnă că vor avea posibilitatea să-şi sporească veniturile şi să-şi viziteze, nestingheriţi, copiii aflaţi la studii. Instituţia publică a audiovizualului are o noua conducere, democratică, şi ne aşteptăm ca tabuurile ideologice şi „listele negre” de la Compania „Teleradio-Moldova” să dispară, să vedem emisiuni curajoase, profesioniste, dezbateri pe teme de mare actualitate – pe scurt, să avem o televiziune în slujba cetăţeanului, nu a puternicilor zilei. Vizita preşedintelui Băsescu în zilele de 27-28 ianuarie, în Basarabia, desfăşurată într-un climat de entuziasm popular, a relansat relaţiile româno-române, îngheţate sub regimul Voronin: Bucureştiul a promis cetăţenie română în procedură simplificată, investiţii generoase în infrastructura şcolară din Basarabia, interconectarea sistemelor energetice, ecartament european pentru calea ferată, semnarea unui protocol în domeniul educaţiei şi a unui Acord de parteneriat în numele integrării europene a Republicii Moldova… Aşteptăm, de asemenea, lansarea unor televiziuni de ştiri în limba română cu capital privat, românesc şi german.

Avem în sfârşit şi noi o Comisie prezidenţială care va studia odiosul regim comunist totalitar, după modelul altor ţări din fostul bloc sovietic: dovezile şi concluziile sale ar trebui să producă un scurtcircuit în conştiinţa publică, vindecându-i pe concetăţeni noştri de iluzii păgubitoare şi aducându-i cu faţa spre Adevăr. Pe Voronin, Tkaciuk, Papuc şi alte „embleme” ale fostului regim îi vedem mai mult pe la Procuratură, unde sunt întrebaţi despre faptele lor vitejeşti din 7 aprilie. Săptămâna trecuta am mai avut o „epifanie”, cum o dată la o mie de ani: mult iubitul şi mult prea bogatul fiu al şefului PCRM a fost chemat la Centrul Anticorupţie să dea explicaţii pentru felul cum a reuşit să cheltuiască peste 60 de milioane de lei (circa 8 mil. de dolari), în doi ani, de pe card-urile sale personale – bani ce nu apar în declaraţiile sale de venit: va fi cercetat, s-a spus, pentru evaziune fiscală şi spălare de bani (e drept, rămâne de văzut cât de mare va fi curajul anchetatorilor).

Åžtim că nu toate promisiunile electorale vor fi materializate. ÃŽn politică, din păcate, lucrezi cu „materialul clientului”, nu ajunge doar să îţi declami nobilele principii ÅŸi imperisabilele valori (deÅŸi, fără ele, lumea politică ÅŸi… lumea în general s-ar transforma într-o cocină), îţi mai trebuie ÅŸi mijloace pentru a-Å£i realiza ideile, or votul popular din 29 iulie a „emanat” tocmai această formulă, amestecată, nu s-au votat „steagurile purităţii” – după opt ani de minciună ÅŸi crâncenă manipulare –, dar să ne gândim în ce „ţară” oribilă am fi trăit azi, dacă nu se producea această schimbare, cu toate jumătăţile ei de măsură ÅŸi cu bâlbele inerente… Continue reading →

Nu cred să existe vreo altă ţară în Europa în care succesiunea guvernărilor să conducă la o revizuire radicală a valorilor fundamentale: denumirea limbii oficiale, identitatea naţională, percepţia trecutului şi viziunea legată de viitor. Un stat care să-şi schimbe, de pe o zi pe alta, azimuturile geopolitice, cum se întâmplă cu Republica Moldova.

Vizita preşedintelui Traian Băsescu la Chişinău a developat într-un mod izbitor realitatea unei „ţări” (cu sau fără ghilimele) răscolite, bulversate după fiecare rundă de alegeri până în fibra ei cea mai intimă. Într-o jumătate de an, Republica Moldova a trecut, la nivel oficial, de la blamarea „imperialismului românesc” (apud Voronin) la recunoaşterea „profundelor noastre legături de limbă, cultură şi istorie cu România”, cum declară Alianţa pentru Integrare Europeană. Iar această de-a dreptul halucinantă răsucire în front a dat o senzaţie de vertij multor cetăţeni moldoveni şi o stare de febrilitate în zona observatorilor străini şi a misiunilor diplomatice.

Liderul român a găsit în stânga Prutului imense aşteptări: o comunitate ce îşi doreşte de prea mult timp intrarea în normalitate şi vede, în mod legitim, România ca pe un „ţărm al salvării” (s-a scandat abundent „Unire” în aceste zile la Chişinău şi la Cahul), ca pe aliatul cel mai sincer şi cel mai devotat al Basarabiei pe drumul ei spre Uniunea Europeană. A fost o vizită nu numai încărcată de simbolism, ce trebuia să marcheze sfârşitul glaciaţiunii în relaţiile bilaterale, ci şi o acţiune politică indispensabilă noii puteri de la Chişinău. Moldova are nevoie mai mult ca niciodată de confirmarea angajamentului său democratic şi de o re-credibilizare a mesajului pro-european, compromis de guvernarea comunistă, mesaj pe care o relaţie strânsă cu România, ca ţară-avanpost al Occidentului, îl poate consolida. Coaliţia de guvernământ de la Chişinău a obţinut în ultimul timp importante succese externe: un nou acord de finanţare cu FMI, un grant substanţial de le guvernul american, negocieri pentru un Tratat de Asociere la Uniunea Europeană, astfel că şi proiectele de sprijin anunţate de Traian Băsescu la Chişinău vin într-un moment foarte oportun. Întrucât, politic vorbind, zarurile n-au fost încă aruncate în Moldova. Nişte eventuale alegeri anticipate vor pune la grea încercare unitatea noii puteri, accentuând rivalitatea dintre PLDM şi PD – principalii piloni ai coaliţiei –, respectiv între preşedinţii celor două partide: Vlad Filat şi Marian Lupu. Fundalul electoral răzbate deja şi pe planul relaţiilor moldo-române. Marian Lupu, fără a cărui trecere din tabăra comuniştilor la Partidul Democrat nu ar fi fost posibilă schimbarea de regim în Republica Moldova, se pronunţă împotriva introducerii limbii române în Constituţie, s-a abţinut să-l însoţească pe preşedintele Băsescu la cimitirul ostaşilor români de la Ţiganca, i-a reproşat ministrului Teodor Baconschi folosirea cuvântului „Basarabia” într-un discurs oficial. Destinatarul acestor „semnale” este electoratul nostalgic, care a devenit o „pradă” disponibilă o dată cu intrarea PCRM-ului pe tobogan.

Pe cât de mare a fost entuziasmul trezit de vizita lui Traian Băsescu în mijlocul populaÅ£iei românofone, pe atât de evidente sunt aprehensiunile rusofonilor. „Băsescu va merge la mormintele poeÅ£ilor ÅŸi soldaÅ£ilor români”, titra pe prima pagină cotidianul Moldavskie Vedomosti, pe 27 ianuarie, în prima zi a vizitei preÅŸedintelui român. AfirmaÅ£ia vroia să insinueze că poeÅ£ii basarabeni au aceeaÅŸi funcÅ£ie „anti-statală” cu soldaÅ£ii mareÅŸalului Antonescu, iar textul propriu-zis nu găsea altceva mai potrivit decât să invoce, pe un ton dispreÅ£uitor, incapacitatea de luptă a armatei române – un prost aliat ÅŸi pentru nemÅ£i, ÅŸi pentru sovietici. Åži e doar un exemplu „soft”…

Ecuaţia politică nu e simplă în Moldova, dar tot mai bună decât îngheţul comunist. Iar dintr-o stare de entropie ca aceasta se poate ieşi prin acţionarea unui „câmp” de energie pozitivă, recte: printr-o voinţă politică precis orientată la Chişinău şi Bucureşti, care să organizeze elementele viitoarei ordini.
_________________________
Articol publicat în Revista „22”, nr. 2-8 februarie 2010