„Turnătorul de medalii” sau aventuri în casa de sticlă

Se vorbeşte de mai mulţi ani în literatura română din Basarabia despre „grupul de la Bălţi”. Cititorilor de jurnale politice, o asemenea sintagmă le-ar evoca mai degrabă „grupul de la Cluj” – o disidenţă promisă, niciodată împlinită, în interiorul PSD-ului lui Iliescu, Năstase, Geoană, Oprişan şi ceilalţi. Dar pentru că vorbim despre literatură, cred că mai degrabă se cuvine să-i plasez pe scriitorii la care mă refer alături de „grupul de la Braşov”. Ca să înţelegeţi mai bine, pe harta literară a Basarabiei de azi Bălţii (sau Bălţiul) sunt/este precum oraşul de sub Tâmpa pentru cultura de dincoace de Prut. Mai puţin urşii, dar, în schimb… cu ruşi, care umblă prin oraş ziua în amiaza-mare, fără supraveghere poliţienească şi fără permis de la serviciul forestier (glumesc, desigur…). Scriitorii bălţeni sunt, ca şi Muşina, Bodiu, Dobrescu, Cistelecan, Podoabă, Ignat şi ceilalţi universitari, adică „oameni de campus”: riguroşi, temeinici şi uşor insularizaţi, prin descentralizare administrativă şi natură a preocupărilor lor. În materie de disidenţă politică, iarăşi, bălţenii noştri literari sunt la înălţime: într-un oraş al cărui primar nu vorbeşte limba română şi unde manifestanţii Opoziţiei, care cer retragerea trupelor Moscovei din Transnistria, sunt atacaţi de grupuri „spontane” de tineri rusofoni (convocate în stilul miliţiilor muncitoreşti din Bucureşti, din 1946-47, sau al minerilor lui Cosma dintr-o perioadă mult mai recentă), înjurându-i şi îmbrâncindu-i, cerându-le să se cărăbănească „peste Prut, în România”, în aceste condiţii, confraţii noştri de condei de la Universitatea Pedagogică „Alecu Ruso” au avut mereu o atitudine demnă şi curajoasă, participând la mai multe manifestaţii de protest civic şi rezistând tendinţelor de „rinocerizare” care mai răzbat în cadrul instituţiei lor. Nu e uşor să faci ştiinţă lingvistică de performanţă, studii culturale şi literatură comparată, să elaborezi lucrări de specialitate şi propuneri de reformă curriculară, să inviţi profesori de peste hotare – inclusiv pe marele lingvist Eugeniu Coşeriu, de la Tübingen, sau pe scriitorii Gheorghe Crăciun şi Ion Bogdan Lefter, ca să mă limitez doar la aceste nume de intelectuali români, pe care le-am consemnat la rându-mi –, să-ţi dotezi biblioteca universitară la cele mai moderne standarde în domeniu şi, în acelaşi timp, să locuieşti într-o cetate asediată, la propriu, să ai o viaţă normală, cu bucuriile şi tristeţile ei. Iată lista, incompletă, a acestor scriitori-universitari: Maria Şleahtiţchi, Nicolae Leahu, Anatol Moraru, Lucia Ţurcanu, Margareta Curtescu, Ghenadie Nicu, Mircea V. Ciobanu şi Adrian Ciubotaru (ultimii doi, deşi mutaţi cu traiul la Chişinău, tot cu acest grup continuă să se identifice). Grupul redactează revista Semn (susţinută, ca şi Contrafort, de Institutul Cultural Român) şi are o prezenţă editorială constantă şi consistentă.

Aşezaţi într-o poziţie defensivă, „bălţenii”, mai ales bărbaţii, profesează realismul, satira, ironia şi stilul literar-flamboaiant. Oamenii cred în „scrisul frumos”, „căutat”, încărcat de metafore razante, cu funcţie ludică şi parodică – este mai degrabă efectul izolării, o predilecţie psihanalizabilă, un sistem de apărare sofisticat în faţa agresivităţii mediului, decât o estetică asumată. Putem vorbi şi despre complexul provinciei, cea care trebuie să se străduiască mai mult decât centrul (că veni vorba, centrul – Chişinăul, în cazul lor –, este şi el un fel de provincie în raport cu metropola de pe Dâmboviţa, care, la rândul ei, pare – spun unii – o periferie a Budapestei, deşi, la drept vorbind, cred că ne-ar fi plăcut să fi fost mai degrabă un cartier sau un „avanpost” cultural al Vienei). Când menţionez aceste caracteristici, nu formulez o judecată de valoare, ci fac doar o constatare, o observaţie fenomenologică.

Anatol Moraru ne oferă prin romanul Turnătorul de medalii (Editura Prut Internaţional, 2008) o probă elocventă a acestui fel de a fi şi a scrie, corosiv şi ţepos, ca într-un exerciţiu de exorcizare a meschinului şi derizoriului vieţii trăite pe margine. Este al doilea volum al acestui autor, după o carte de proză scurtă (Nou tratat de igienă, Editura Gunivas, Chişinău, 2002), o carte despre lumea universitară. Un topos mai rar întâlnit în proza basarabeană, suprasaturată, mai ales la nivelul generaţiilor anterioare, de ruralism, de mitologii naţional-resurecţionale. Anatol Moraru nu îşi propune însă o „frescă”, ci o imagine cariată a universităţii, un puzzle cu secvenţe echivalente, dar unul, presupunem, care păstrează destulă fidelitate originalului. Personajul principal este Doru Pânzaru, un student eminent la Litere, cu talent pentru scris. Relatarea se desfăşoară din punctul său de vedere, ceea ce i se întâmplă este destul de minor şi previzibil. Omul înregistrează doar evenimentele „traiului studenţesc”, participă la ele, dar fără a-şi modifica optica asupra lucrurilor, fără a parcurge o transformare interioară notabilă. Am putea spune că este un martor implicat, în afara unor implicaţii personale. Ceea ce ne face să-i acordăm mai multă atenţie este dialogul său implicit, dar transcris în pagină, cu autorul – A. M. Acesta din urmă se situează de la bun început în prim-plan, vorbindu-ne despre motivaţia ce l-a făcut să-şi scrie cartea – o provocare a fiicei sale şi îndemnul regizorului de teatru Gicu Vulpe, care i-a recomandat să încerce o proză de tip nou, să-şi lase personajele în voie, să evolueze după o logică a lor proprie, scăpând „dictatului auctorial”. Evident, o posibilitate curat-iluzorie. Doar că înarmat cu această convenţie, autorul se poate juca „de-a autorul”, se lansează în confesiuni autodiegetice („Cum iniţiativa narativă o au personajele, trebuie să iau în calcul cantitatea substanţială de imprevizibil a formulei şi a cadrelor epice.”), polemizează cu eroii săi, spre delectarea cititorului şi înviorarea lecturii, pentru a da mai multă intrigă unui peisaj anost, cum apare viaţa universitară într-un oraş din Basarabia tranziţiei. Relaţia declarată a autorului cu naratorul Dorin Pânzaru nu are consecinţe majore asupra subiectului, e doar un comentariu adiacent, care sparge, din când în când, ţesătura narativă. Alteori, A.M. intervine cu pasaje mai lungi, date cu italice, în care practic îşi transferă crâmpeie din viaţa sa curentă de profesor la facultate, şi unde transpar persoane reale: Maria, Nicolae, Adi (de la Adrian), Mircea, Gheorghe – prenume recognoscibile unui cerc limitat de comilitoni – nişte apropo-uri amuzate, dar şi un fel de supapă de respiraţie pentru autor.

„Fauna” universitară a unui oraÅŸ din nordul basarabean, cu personaje, situaÅ£ii, obiceiuri ÅŸi coliziuni specifice, un mediu de belferi provinciali, în care toÅ£i se cred mai mult decât sunt în realitate ÅŸi, ca urmare, supralicitează, fabulează, delirează, exagerează cu formule bombastice, cu ironii „subtile” ÅŸi gratuite, care au menirea să întreÅ£ină celor ce apelează la ele buna lor părere despre sine, de-ai face să se complacă în răsfăţuri materiale ÅŸi peripeÅ£ii de conclav. NaraÅ£iunea propriu-zisă (în afara inserturilor autoreferenÅ£iale ÅŸi autodiegetice) semănă în bună măsură cu un reality-show. Campusul este un univers autarhic, suficient sieÅŸi, de parcă dincolo de BălÅ£i („BolÅ£i”, în roman) nu ar mai exista nimic: lumea exterioară e o referinţă discursivă, nimic mai mult. PuÅ£ine lucruri, cu adevărat semnificative, se întâmplă în roman, dincolo de existenÅ£a banală a unor studenÅ£i în cămin, la orele de curs (unde se mai produc, prin contrast, ÅŸi „turniruri” de erudiÅ£ie literară, minuÅ£ios lucrate), în afara unor aventuri bahice ÅŸi sexuale (o adevărată frenezie a acuplării traversează cartea!). Evenimentele străine cotidianului universitar nu lipsesc, dar ele sunt mai degrabă borne biografice, episoade consumate, relatate, evocă împrejurări din trecut, nu sunt trăite în imediat, de aceea ponderea lor în devenirea subiectului este secundară, aÅŸa cum, suntem asiguraÅ£i, tocmai ÅŸi-a propus autorul (a-Å£i recunoaÅŸte, în text, convenÅ£ia de care te ghidezi, a-i declara slăbiciunile ÅŸi breÅŸele inerente este până la urmă o stratagemă, facilă, de prevenire a criticilor), chiar dacă reuÅŸesc să confere mai mult relief personajelor. LocaÅ£iile din roman sunt strict circumscrise: camerele de cămin studenÅ£esc, sălile de curs de la universitate (unde însă nu se zăboveÅŸte prea mult) ÅŸi mulÅ£imea de baruri ÅŸi berării – o înlănÅ£uire de secvenÅ£e cu tineri ce îşi rumegă existenÅ£a ÅŸi schimbă fraze într-o manieră pompos-artificială ÅŸi băşcălios-ermetică, îndepărtându-se de firescul comunicării, preschimbându-se în niÅŸte fantoÅŸe culturale, susÅ£inute în acelaÅŸi sens de remarcile naratorului – inepuizabil în combinaÅ£ii intertextuale („Bre dedalizilor, nu puteÅ£i să-mi împrumutaÅ£i două sute de lei până la bursă?”; „Dorine, până ÅŸi Consiliul de Coroană a discutat mai repede ultimatumul lui Molotov. Haide să ne întremăm sufletele cu o bere la barul Delfinul.”; „SculaÅ£i-vă, dugliÅŸilor, cum ar spune Creangă, mâncarea-i gata. DormeaÅ£i aÅŸa de strâns… D-apoi le-aÅ£i regulat, se vede, virtuos… Azi-dimineaÅ£a, fetele arătau ca niÅŸte călugăriÅ£e dintr-o mănăstire poloneză eliberată de Armata RoÅŸie”; A apărut Sandu, urmat de Stelian ÅŸi Virginia./ – Nu te superi că am invitat-o ÅŸi pe Virginia? Stelian nu voia să vină fără ea./ – Cum aÅŸ putea?/ – Am adus ÅŸi un lichior Amaretto, a zis Virginia, care arăta ca Vitoria Lipan după ce l-a visat pe Nichifor trecând călare o apă neagră ca păcura”, „Mi se uscase în gât, ca unui condamnat care îşi potriveÅŸte mărul lui Adam pe butuc.” etc., etc.). ÃŽn aceeaÅŸi ordine a bricolajelor textuale poate fi citat ÅŸi amorul furtunos dintre Dorin Pânzaru ÅŸi doamna C. („Cezara”), profa de Literatură Universală – o Emma Bovary de BolÅ£i, sufocată de cenuÅŸiul unei existenÅ£e lipsite de romantism. Jocul seducÅ£iei în care se prind cei doi îşi ia drept model explicit relaÅ£ia dintre amanÅ£ii lui Stendhal din RoÅŸu ÅŸi negru, Julien Sorel ÅŸi doamna de Renal, însă idila lor eÅŸuează prin întoarcerea inopinată a soÅ£ului încornorat. Salvarea in extremis a protagonistului din ghearele acestuia marchează o situaÅ£ie-limită, din care, în general, nu se iese fără o chelfăneală pe cinste…

Anatol Moraru compune o lungă galerie de profesori şi studenţi, cred că sunt vreo 30 de asemenea mici crochiuri fizionomice şi psihologice, din masa cărora se desprind câteva chipuri mai pregnante. De pildă, Grigore Costin – elevatul profesor de Civilizaţie romană, un frondeur cu limba ascuţită şi confesor al lui Pânzaru, sau Eugen Evdoşenco, specialistul de latină, supranumit şi Padre, pentru ţinuta lui de pastor catolic, cu tabieturi sibarite (îi plac trandafirii roşii, pe care studenţii au obligaţia să-i aducă proaspeţi la examen, dacă vor să-i înmoaie severitatea). Sau Pavel Barbu, profesor de politologie, un comunist îndoctrinat, inflexibil, făcând crize de nervi la auzul persiflărilor la adresa lui Lenin (o adevărată relictă a bolşevismului rătăcită în Moldova post-sovietică). Pe alţii, cum este Vasile Bucium – studentul coborât din Carpaţi, de prin părţile Rahovului, din Biserica Albă, unul din cele 30 de sate româneşti rămase după război în dreapta Tisei, în componenţa Uniunii Sovietice –, îi zugrăveşte prin vorbirea-i pitorească, într-o replică dată personajului principal, venit să-i ceară nişte bucate mai exotice pentru o întâlnire de amor: „Că parcă eşti un cocon din cunună, tocat cu leuciu şi dus cu triboanţa, măi Dorin. Pote să-ţi dau şi o dărabă de ptită? Nu ţi-o hi boghet?”

Vorbeam de fapte şi întâmplări relatate, ca într-o bucătărie, mult după ora stingerii, când doar zumzetul (presupus) al camerelor de luat vederi, montate în pereţii salonului de sticlă, mai dau senzaţia de realitate. Iată o istorie tipic basarabeană, extrasă din memoria colectivă, aşa cum fusese surprinsă în vara lui ’44, pe care Andrei Coroman i-o povesteşte lui Dorin Pânzaru, în speranţa unei valorificări literare: „Bunica Alexandra mi-a povestit că, atunci când au intrat, murdari şi beţi, ruşii în sat, au început a căuta vin şi femei. La ei în gospodărie a dat năvală un căpitan crăcănat, cu părul năclăit de sudoare şi a strigat la bunelul Eftimie: „Vina davai!” Bunelul care nu ştia nici o boabă ruseşte l-a întrebat: „Ce doriţi, domnule?” „Domnul” a mai urlat o dată: „Vina davai, rumânskaia tvoia morda!” („Vin să-mi dai, tu, mutră de român!” – trad. mea, Vit.C.) Văzând că bunelul nu se mişcă, căpitanul a scos revolverul din toc şi a tras două focuri în tavan. Bunelul a coborât în beci şi i-a adus o tocitoare pe care rusul a băut-o pe nerăsuflate şi a cerut: „Davai eşcio.” („Mai adu” – trad. mea, Vit.C.) I-au mai adus una. A uscat-o şi a vrut să mănânce: „Kuşati davai!” („Da-mi ceva de mâncare!” – trad. mea, Vit.C.) După ce s-a săturat, a pus-o pe bunică să încălzească apă şi s-a băit, ea turnându-i apă şi spălându-l pe spinare. Seara, i-a ordonat bunelului să înhame caii la căruţă şi l-a trimis cu alţi câţiva săteni să aducă muniţii de la Tiraspol. După ce a plecat, rusul a pus zăvorul şi toată noaptea a violat-o pe bunică-mea. Şi aşa, două nopţi la rând. După trei zile, unitatea a plecat mai departe, să „elibereze” Europa. La întoarcere, bunelul, văzându-şi nevasta „obosită”, i-a tras o bătaie de pomină. A fost apoi mobilizat şi, după o jumătate de an, s-a întors de pe front fără un picior, îl pierduse în masacrul de la Oder. De câte ori se îmbăta, îi făcea mizerie bunicăi, reproşându-i „dragostea” cu rusul. Bunica zicea că i-a cunoscut şi pe ofiţerii nemţi, dar nu se compară. Aceştia erau corecţi: plăteau onest pentru mâncare, băutură sau dragoste. Ea a cedat unui locotenent neamţ, Helmut, dar acela era cultivat, parfumat şi i-a dat două sute de mărci, pe care le-a păstrat toată viaţa. Bunica spunea că nu e adevărat ce-au scris istoricii sovietici: nemţii nu au terorizat şi nu au omorât aici, în Basarabia, populaţia paşnică.” (p.92)

O istorie ce seamănă cu mărturiile, îndelung refulate, despre violurile săvârşite de sovietici asupra femeilor germane vânate prin Berlinul cucerit. Sau, o secvenţă elocventă pentru realităţile pe care le trăieşte Anatol Moraru şi colegii săi de la Bălţi, singura, cred, situată dincolo de „camera de sticlă” a socializării de dragul unui spectacol TV. „Mergeam prin mijlocul bulevardului, blocând circulaţia. Dinu dădea tonul, strigând lozinci pe care le sonoriza imediat tot alaiul. Trecătorii se opreau scandalizaţi şi ne-a fost dat să auzim replici dure: „I-au trimis părinţii la învăţătură, iar ei s-au apucat de prostii!”, „De ce strigaţi, nesimţiţilor: „Jos comuniştii”, că ei ne dau pensiile la timp şi nu ne lasă fără lumină.” O bătrână rusoaică, îmbrăcată, cu toată căldura de afară, într-un costum, veston şi fustă de culoare kaki, cu un piept plin de decoraţii, ridicase cârja spre ceruri şi striga indignată. Trebuie să vă spun că am o memorie vizuală exemplară. Şi, cum s-a mai întâmplat şi la Proust, a început să funcţioneze autonom memoria involuntară şi pe monitor mi-a apărut informaţia: îi citisem confesiunile în Plai bolţean. Evdotia Kracikovskaia povestea cum a făcut războiul, de la Moscova până la Berlin, luptând într-o subunitate specială din cadrul unei divizii de infanterie: spăla împreună cu „prietenele de luptă” rufele ostaşilor şi ofiţerilor. „Noi v-am eliberat, perora ruseşte fosta combatantă, de fascişti şi de români, am ridicat economia din ruine, am muncit zi şi noapte ca să prospere poporul moldovenesc şi voi strigaţi că sunteţi români. Kakie vî neblagodarnîie! („Cât de ingraţi sunteţi!” – trad. mea, Vit.C.)

La fel de inopinat îşi fac apariţia în roman agenţii SIS-ului (Serviciul de Informaţie şi Securitate moldovenesc), racolând studenţi, ca pe timpul KGB-ului, sau se perindă pe holurile universităţii ofiţeri de la Centrul de Combatere a Crimei Organizate şi Corupţiei, care organizează aşa-zise flagrant-uri, pentru a-i compromite pe profesorii recalcitranţi la politicile oficiale, iar studentul Dorin Pânzaru câştigă selecţia pentru un stagiu în Statele Unite, când nu mai avea nici o speranţă, când părea îngropat în universul mic şi chircit al provinciei basarabene, condamnat de „autorul-jucător” să mimeze destinderea şi să-şi cultive iluzia superiorităţii, scufundându-se într-o lentă şi senină ratare. Deambulările intertextualiste, comicul insinuat, inventivitatea lexicală şi parodică, dezinvoltura stilistică, litota, metonimia la care recurge, cu nesaţ, Anatol Moraru – un prozator basarabean de formaţie postmodernă, ce merită a fi urmărit şi mai departe – , sunt doar tehnici de abordare, modalităţi de a descrie o lume românească (sau un anume fragment al ei) ce-şi caută salvarea, redempţiunea estetică, pentru a-şi înţelege mai bine degradarea existenţială.

Viaţa Românească, nr. 3-4/2009