Vasile Gârneţ

Am scris un mic text cu prilejul celor 500 de numere ale Observatorului cultural. ÃŽl pun ÅŸi pe blog, dar intraÅ£i si pe site-ul revistei, că sunt – ca întotdeauna – pagini de citit.

Citesc revista Observator cultural de la primele numere, pentru că cei care au conceput-o şi au editat-o sunt prietenii mei – Ion Bogdan Lefter şi Carmen Muşat. Scriitori şi intelectuali pe care îi respect şi îi apreciez. Această revistă – curajoasă, dinamică, implicată în actualitatea cea mai ardentă a fenomenului cultural, cu informaţia la zi – a acoperit un segment ideologic de orientare liberală, pro-occidentală şi pro-americană, de care era nevoie în România acelui moment. Să ne amintim că, în perioada apariţiei Observatorului…, câmpul cultural autohton era polarizat în două tabere – intelectuali şi publicaţii orientate către recuperarea tradiţiei interbelice, conservatoare şi ortodoxiste, şi cohorta politrucilor şi securiştilor „reciclaţi“, al cărei singur scop era reabilitarea regimului naţionalist-protocronist al lui Ceauşescu şi subminarea şansei noastre europene.

O colecÅ£ie de 500 de numere de revistă înseamnă o biografie, cu bune ÅŸi rele, cu succese ÅŸi episoade mai puÅ£in faste, cu polemici necesare, edificatoare pentru descătuÅŸarea spiritului public românesc, dar ÅŸi, poate, cu exagerări ÅŸi diagnostice grăbite, care au tensionat în mod regretabil relaÅ£ii umane ÅŸi au minat solidaritatea intelectuală românească pe care tot încercăm să o construim ÅŸi nu mai reuÅŸim. Nici echipa redacÅ£ională a primei serii a revistei nu a putut să evite conflictele ÅŸi despărÅ£irile… După o asemenea întâmplare, esenÅ£ial este să menÅ£ii proiectul editorial ÅŸi să-l consolidezi. Observator cultural ÅŸi-a făcut o marcă din a provoca dezbateri ÅŸi controverse, din a chestiona „bunele maniere“ ÅŸi ideile primite de-a gata, din a atenta la clasamentele reale sau improvizate, din a promova, uneori cu destul succes, autori (nu neapărat doar tineri) cumva evitaÅ£i – din cauza unor idiosincrazii ÅŸi partizanate greu de justificat la lumina zilei – de celelalte publicaÅ£ii. Interviurile lui Ovidiu Åžimonca, care va edita chiar în aceste zile o carte cu un titlu elocvent pentru spiritul revistei – Pot să vă mai enervez cu ceva? –, ilustrează într-un mod semnificativ vocaÅ£ia insurgentă, nonconvenÅ£ională, decomplexată ÅŸi funciarmente onestă a jurnalismului cultural profesat în paginile Observatorului…

A pune întrebări „grele“, incomode, principiale, provocatoare pentru inteligenţa celui intervievat este un semn al libertăţii şi profesionalismului. (O remarcă pe care o pun între paranteze. Regret că Observator cultural, fidel renumelui său de publicaţie liberală şi umanistă, nu a reuşit să-i adreseze o întrebare „deranjantă“ şi scriitorului rus Zahar Prilepin – invitatul recentului Festival de Literatură de la Bucureşti, membru al Partidului Naţional-Bolşevic de la Moscova, prezentat glorios de presa cotidiană bucureşteană ca participant în două campanii militare în Cecenia. Întrebarea ar fi fost după mine următoarea: ce a făcut dl Prilepin în republica separatistă? A plantat trandafiri pe bulevardul central Putin din Groznîi, sau poate s-a dus să colecţioneze scalpuri ale „teroriştilor ceceni“, între care copii, femei şi bătrâni?…)
Vă susţin, vă admir şi vă urez un parcurs cât mai lung şi mai bogat.
La mulţi ani, Observator cultural!