Societatea cehă este foarte stabilă în opţiunile ei politice, este o societate profund structurată, ceea ce înseamnă că orice persoană care se consideră lider de opinie, o autoritate, este o 'autoritate' doar pentru o anumită grupare sau categorie socială. Nu există în Cehia persoane-guru de nivel naţional (3)

- Deşi, imediat după zdrobirea primăverii de la Praga, sacrificiul lui Jan Palach şi al lui Jan Zajic a însemnat o excepţie?

- Nu, pentru că ei şi-au făcut seama, nu i-au ucis pe alţii. Ei nu s-au pătat vărsând sângele altora, ci s-au autosacrificat. Un asemenea gest şi azi este considerat un mijloc ne-european, ne-creştin, pentru că, aşa cum ştim, creştinismul interzice suicidul, dar destinul de mai departe şi dezbaterea filozofică pe această temă au demonstrat că adevărul a fost de partea acestor tineri: s-ar fi aşezat cu totul altfel sensurile, moralitatea evoluţiilor ulterioare ar fi fost răsturnată, dacă ei ar fi atentat la viaţa altor oameni. De pildă, dacă ar fi împuşcat un soldat rus, căruia nu-i cunoşteau identitatea, trecutul, faptul că poate a fost adus aici cu forţa, sub ordin. Jan Palach era student la filozofie, iar Jan Zajic era poet - ei au simţit intuitiv că au dreptul să decidă doar asupra propriului destin. Eu cred că autodafй-ul lor asumat a fost un act de o măreţie excepţională, comparabil numai cu sacrificiul lui Jan Hus. Aceşti doi tineri au conferit statului ceh, fără să se fi gândit la aceasta, o aură de moralitate în lupta cu ocupaţia comunistă. Anume ideea de a lucra cu tine însuţi, cu interiorul tău, nu credinţa superficială că prin "activism" poţi să schimbi ceva în exterior. Trebuie să-ţi schimbi propria structură, să-ţi desăvârşeşti personalitatea.

- În această privinţă există o mare dezbatere în Cehia, purtată în întreaga Europă de Est. Eu am avut ocazia să particip la aceste discuţii şi chiar am polemizat cu amicul meu, Adam Michnik, care conduce, aşa cum ştiţi, cotidianul polonez Gazeta Wyborcza. Pe vremea aceea eu eram redactorul şef al ziarului Lidovй Noviny de la Praga, o publicaţie cu un trecut disident. Adam Michnik a fost împotriva acestei legi, ca şi Vaclav Havel de altfel. Eu consider că ea a avut un rol pozitiv, nu e vorba de faptul că există numeroase cazuri în care s-a dovedit imperfectă, orice lege este imperfectă - este o axiomă, viaţa nu poate fi prinsă în buchea unor regulamente - dar trebuie să o raportăm la anumite realităţi. De fapt, legea privind lustraţia a fost adoptată, mult mai târziu decât în Cehia, în Ungaria apoi în Polonia. În Ungaria şi Polonia legea s-a dovedit la fel de imperfectă, a demonstrat-o cazul recent al conflictului dintre Lech Wałesa şi Kwaśniewski. Dar în Cehia legea lustraţiei a fost aplicată cu mai multă consecvenţă şi încă încep`nd cu anul 1991.

De atunci, legea a fost prelungită de două ori de Parlament, ultima dată acum două luni, chiar împotriva veto-urilor preşedintelui. În listele de agenţi sunt trecute peste 250 mii de persoane în toată perioada comunistă. Sunt câteva sute de cazuri când respectivii au primit din partea ministerului de Interne o adeverinţă de lustraţie, în care se spune că persoana în cauză a fost un anume fel de agent - existau câteva "specii" de agenţi, cu funcţii diferite: unii au colaborat indirect, de pildă, punând la dispoziţie apartamentele lor în scopuri operative, alţii "turnau" pur şi simplu - dar cei care au dat în judecată ministerul de Interne, de regulă, au câştigat procesul. Doar în trei cazuri judecata a dat satisfacţie Internelor. O adeverinţă pozitivă de lustraţie nu înseamnă excluderea individului respectiv din viaţa publică: el îşi păstrează toate drepturile cetăţeneşti, doar că nu poate ocupa funcţii de stat prin numire, nu eligibile, ci prin numire - aici e marea deosebire! În Parlament sunt comunişti care cu toţii au fost agenţi, însă a fi deputat este o funcţie eligibilă. Dacă alegătorii îl preferă pe un fost agent, nimeni n-o să le interzică să voteze pentru el. Pe când funcţionarii de stat trebuie să aibă un certificat de lustraţie curat. Chiar în aceste momente când stăm de vorbă, la Praga are loc un proces intentat unei persoane care a fost până acum o jumătate de an preşedinte al Fondului Proprietăţii Naţionale - o funcţie de ministru practic. În urma unor investigaţii ale presei s-a stabilit că numele lui era trecut pe o listă de agenţi. S-a stabilit de asemenea că certificatul său de lustraţie era fals, poate îl falsificase el singur sau plătise să o facă altcineva. Acum, probabil, va fi condamnat la câţiva ani de puşcărie, chiar dacă el susţine că nu a falsificat nimic, că acesta este documentul de la Interne pe care l-a primit. Un caz diferit este cel al lui Jan Kavan, actualul ministru de Externe - dosarul său a fost unul dintre primele privind colaborarea cu poliţia politică comunistă; el a câştigat procesul întrucât judecata nu a recunoscut probele prezentate de ministerul de Interne privind colaborarea sa deliberată cu fosta Securitate. Jan Kavan spune că a avut relaţii cu ofiţeri ai serviciilor speciale peste hotare, fără să le fi cunoscut această calitate, erau colaboratorii săi de la ambasadă, iar el a fost convins că dânşii sunt democraţi în sinea lor. Aşa că este foarte greu uneori să faci deosebirea. Dar nu despre nişte cazuri individuale în fond este vorba. Legea lustraţiei are puterea unei acţiuni globale, ea semnifică un act de achitare cu un anume trecut. Cum spuneam, nimeni nu este persecutat, însă oamenii care au adeverinţe de lustrare sunt nevoiţi să trăiască cu o anume pată pe conştiinţă, ceea ce nu este o postură confortabilă, evident. Dar legea lustraţiei nu a provocat nici o sinucidere.