Societatea cehă este foarte stabilă în opţiunile ei politice, este o societate profund structurată, ceea ce înseamnă că orice persoană care se consideră lider de opinie, o autoritate, este o 'autoritate' doar pentru o anumită grupare sau categorie socială. Nu există în Cehia persoane-guru de nivel naţional (2)

În 1989, anume această grupare a pregătit documentele referitoare la politica economică, politica naţională, sau documente care anticipau anumite probleme ca, de pildă, problema ţiganilor, apărută după mai mulţi ani. Era şi un document privind caracterul federal al statului, deşi nimeni nu putuse să prevadă la acea dată că federaţia se va destrăma. De aceea, în plin dezastru al regimului, activiştii Chartei 77 au şi fost principalii furnizori de autoritate, primul guvern democratic al Cehoslovaciei fusese format din reprezentanţi ai acestei mişcări. Deşi au fost buni pentru a efectua răsturnarea de regim, aceşti oameni nu au fost potriviţi pentru munca de construcţie a noii societăţi. Cu toate documentele programatice din 1989, nimeni dintre activiştii Chartei nu deţineau reţete şi nici măcar o idee prea clară în ce direcţie se va mişca această societate. Şi azi avem o serie de oameni de cultură care au rămas pe poziţii explicit socialiste, de stânga. Unul dintre aceştia, Petr Uhl, fost deţinut politic, ziarist şi actual şef al comisiei parlamentare pentru minorităţi naţionale, a rămas un troţkist convins, ceea ce vorbeşte iarăşi despre caracterul neomogen al mişcării.

- Eu nu am făcut parte din rândul chartiştilor activi, deoarece situaţia mea era mai complicată decât a altora: eu eram cetăţean sovietic, am venit aici din URSS, m-am căsătorit cu o cehoaică, şi chiar dacă m-am şi "boemizat" într-o mare măsură şi am învăţat limba cehă, nu puteam să mă manifest la fel. Toţi ştiau asta. Am renunţat la cetăţenia sovietică de îndată ce am semnat Charta 77 şi după opt luni de zile am primit decretul Sovietului Suprem, semnat de secretarul său de atunci, Gheorgadze, prin care mi se ridica cetăţenia sovietică. Abia atunci m-am simţit liber, şi aici, în Praga, am locuit alţi doi ani fără a avea cetăţenia Cehoslovaciei. Cam pe atunci poliţia mi-a adus la cunoştinţă că n-o să-mi mai prelungească dreptul de şedere în ţară. Deşi aici sunt persoane care locuiesc de 20 de ani fără a fi cetăţeni: spaniolii, de exemplu, stabiliţi în Cehia după războiul civil din Spania, şi grecii, veniţi aici după cel de al doilea război mondial, pentru că în Grecia era revoluţie. Poliţia mi-a spus însă că nu mai pot sta fără a-mi lua cetăţenie cehoslovacă, ceea ce eu nu vroiam la acea dată să fac, deoarece către acel moment eram deja semnatar al Chartei 77. Lucram traducător, şi printre traducători se găseau multe persoane care fuseseră excluse din partid şi din uniunile de creaţie. Ei aderaseră la Charta 77 şi eu fusesem atras în mişcare prin intermediul acestor oameni. A solicita în acel moment cetăţenie cehoslovacă însemna să mă situez pe poziţia regimului şi implicit să-i acuz pe colegii mei, or eu am hotărât să mă solidarizez cu ei. Aşa s-a întâmplat că am fost unicul străin, ne-ceh deci, semnatar al Chartei 77.

- Havel avea dreptate. Într-o ţară în care nu exista o dictatură atât de dură şi obscurantistă, precum cea a lui Ceauşescu, gesturile radicale nu aveau sens. Deşi în Cehoslovacia "normalizarea" din 1968 a fost mai teribilă decât în Ungaria sau în Polonia, totuşi aici numărul deţinuţilor politici era redus, sentinţele nu depăşeau 3 ani, un termen mic comparat cu lungimea detenţiilor din Rusia. A te opune prin violenţă armată acestui regim ar fi fost nerealist. Trebuie luată în consideraţie şi mentalitatea cehilor care nu sunt predispuşi la acţiuni violente, indiferent de cauza care le justifică, pentru că orice idee cu timpul se perimează, devine contrariul său, şi cei care au murit pentru o idee au murit degeaba. Încât una era să mergi la închisoare pentru apărarea adevărului şi legalităţii, şi alta era pentru nişte acţiuni violente. Şi până azi, de altfel, în Cehia au rămas nerezolvate unele probleme legate de începuturile comunismului. În speţă, în Cehia a existat o mică organizaţie anticomunistă, care s-a opus cu arma în mână comuniştilor. Ei bine, doi membri ai acestei grupări, fraţii Maљнn, au reuşit să treacă frontiera omorând câţiva poliţişti. Până azi sentinţa de condamnare la moarte în contumacie la adresa lor nu a fost anulată, şi ei nu se pot întoarce în ţară nici chiar după 1989. Aceasta este o problemă foarte discutabilă: cehii consideră în continuare că asasinatul nu este un mijloc de luptă. Deşi poliţia, atunci, în 1948, servea regimului comunist, oricum uciderea unor poliţişti, dacă nu a fost un gest de autoapărare, rămâne un act discutabil. Până azi, autorităţile cehe, inclusiv Vaclav Havel, nu au făcut nimic pentru a uşura fraţilor Maљнn, emigranţi în Canada, întoarcerea acasă, pe motiv că ei au pe conştiinţă moartea unor oameni. Această familie Maљнn este de viţă nobilă, tatăl lor, fost colonel al armatei cehoslovace, a luptat împotriva nazismului, a stat într-un lagăr de concentrare, apoi a fost ucis de comunişti, îndată după război. Fiii săi au jurat să lupte împotriva acestui regim şi au făcut-o, cu toate acestea ei nu pot reveni în ţara lor. Este o istorie foarte tragică. Eu nu judec această situaţie, doar o descriu. În acest sens, Vaclav Havel nu a fost niciodată adeptul unor măsuri radicale şi nici Charta 77 în ansamblul său nu împărtăşea ideea luptei violente împotriva comunismului. De altfel, demonstraţiile din 1989 şi întreaga "revoluţie de catifea" au avut tocmai acest caracter: nu s-a vărsat nici o picătură de sânge.