|
Prăbuşirea, în 1989, a "vechiului regim" a scos la suprafaţă şi a activat toate contradicţiile create de proiectul "genetic" comunist (pînă atunci ascunse), la care s-au adăugat noile disparităţi generate, simultan, de noile transformări sociale (infinit mai radicale, complexe şi imprevizibile decît ne putem noi închipui) şi de reconfigurarea sistemului politic. Asistăm la naşterea unei noi societăţi şi a unui nou tip de "cultură" socială, iar impresia de nesistematizare şi haos, pe care o resimţim atît de acut în faţa ipostazelor cotidiene ale acestui proces, nu este decît efectul firesc al complexităţii sale şi al imposibilităţii de a-l controla sau de a ni-l imagina integral. Aceasta este explicaţia contrastelor pe care le constatăm la tot pasul, reductibile, în fond, la tradiţionalul raport europenitate vs. autohtonism, care a marcat, precum se ştie, întreaga noastră cultură modernă.
A pune însă numai pe seama elitei intelectuale şi a prezumatelor ei opţiuni de dreapta supravieţuirea şi proliferarea unor reflexe sociale gregare (antisemitismul, xenofobia, fundamentalismul ortodox, autoritarismul ş.a.m.d.) mi se pare, totuşi, prea mult. Este o culpabilizare nedreaptă, chiar dacă acceptăm (şi nu avem încotro!) faptul că ea (noi) are (avem) o responsabilitate în tot ceea ce s-a întîmplat şi se mai întîmplă. Nedreptatea stă, după părerea mea, în aceea că nu conduita "intelighenţiei" a creat clivajul social de care am amintit şi nu ei (nu numai ei) i se datorează supravieţuirea vechilor atitudini şi conduite. Altfel spus, nu cred că avansul înregistrat la ultimele alegeri de PRM şi liderii săi se explică printr-o ambianţă socială şi culturală de dreapta, "fortificată" de preferinţele ideologice ale intelectualităţii. Aceasta în primul rînd pentru că, după cum pe bună dreptate a observat de curînd Andrei Cornea, nu orice dreaptă este - aşa-zicînd - o extremă (adică fascistă). În al doilea rînd, pentru că, după numai un deceniu de libertate, a vorbi în societatea noastră de afilieri ideologice bine conturate este, deocamdată, prematur. Formele (partidele) există, desigur. Dar de aici şi pînă la "umplerea" lor mai este o cale lungă. Nu avem încă, în România, un regim democratic consolidat, iar cultura politică şi spiritul civic sînt mult prea firave pentru ca opţiunile ideologice să se manifeste altcumva decît "simpatetic" sau în forme comemorative (nu mai vorbesc de lipsa principiilor şi de fragilitatea convingerilor). Raritatea analiştilor de formaţie, paupertatea comentariilor politice şi economice avizate, absenţa specialiştilor în relaţii internaţionale, capabili să înţeleagă şi să explice cum evoluează astăzi lumea sînt, din acest unghi, cît se poate de grăitoare. Ca să revin: nu opţiunile generale de dreapta explică scorul ridicat obţinut de Vadim & comp., ci populismul şi demagogia, cuplate cu eşecurile precedentei guvernări.
Acest lucru nu înseamnă că fenomenul nu este îngrijorător şi că el nu ar putea degenera într-o viitoare "ras de marйe" electorală. În fond, nici Hitler nu a fost luat, la început, în serios. Dacă intelectualii din România au o responsabilitate în ceea ce s-a întîmplat, aceasta constã tocmai în...ignorarea acestei responsabilităţi sau în refuzul multora dintre ei (dintre noi) de a recunoaşte că au (că avem) una. Or - într-o enumerare succintă şi fatalmente incompletă - asumarea acestei responsabilităţi reclamă, mai întîi, refacerea consensului în jurul unor principii de bază. Prea multe conflicte, născute din rivalităţi şi orgolii mărunte, din interese de grup sau, pur şi simplu, din neştiinţa sau inaptitudinea de a dialoga, au subminat, în ultimii ani, normalitatea vieţii noastre intelectuale. Pe de altă parte, lipsa aproape totală de analize competente şi lucide ale realităţii imediate (las la o parte excepţiile) au compromis şi şansele comunicării dintre intelectualitate şi celelalte segmente sociale, cărora nu li s-au propus explicaţii coerente ale situaţiei şi opţiunile generale existente, ci numai critici radicale (de fapt, un cor de critici radicale), unele îndreptăţite, fără îndoială, dar lipsite de o finalitate socială şi politică. Or, se ştie, una din raţiunile de a fi ale intelectualului este să înţeleagă şi, apoi, să explice. După părerea mea, acest lucru a lipsit, la noi, în ultimii ani. Nu în ultimul rînd, însă, datoria celui ce se consideră astfel este de a funcţiona şi ca o instanţă critică, dar nepărtinitor şi în respectul adevărului. Din păcate, nici din acest punct de vedere situaţia nu a fost mai bună. Nu imparţialitatea, ci adeziunile partizane au constituit, în ultimii ani, printre noi, regula, ceea ce a compromis şi mai mult şansa unei reflecţii concludente.
La aspectele acestui deficit de responsabilitate ar mai trebui adăugată, desigur, şi carenţa spiritului autocritic. Din fericire, dezbaterea suscitată de ultimele evenimente pare a fi, din acest punct de vedere, salutară. Nu putem decît nădăjdui că ea va continua, ceea ce ar fi semnul unei îndelung aşteptate maturizări a democraţiei şi civismului în România.
|
Inapoi la cuprinsul numarului