Cultură şi civilizaţie în România (4)

Azi cred că ne aflăm tot în continuarea acestei provocări; această partidă a modernităţii, întinsă atît de mult în trecutul nostru recent, trebuie cîştigată, o dată pentru totdeauna. Cultura noastră politică trebuie să devină una a civismului, a toleranţei efective şi nu declarative, a suspiciunii şi nu a admiraţiei faţă de autoritarism, una a liberalismului concurenţial şi nu a apostaziei anarhice. Cultura noastră a fost, deseori, cu paşi buni înaintea culturii politice. Vom fi, ca societate, mai apropiaţi de normalitate atunci cînd distanţa dintre cele două va fi una decentă. Ceea ce acum ar fi bine să ne preocupe ar fi ca această cultură politică să "împrumute" ceva din reuşitele de peste vremi ale performantei noastre culturi.

Istoric, profesor universitar, Iaşi

1-2. Întîmplător sau - cum înclin să cred - cu bună ştiinţă, ancheta Dumneavoastră apare în contextul dezbaterii care pare a fi început, în ultimele luni, în România, în legătură cu responsabilitatea intelectualilor în recentele evoluţii politice şi, în general, cu ceea ce ar trebui să constituie funcţia lor socială. Mă grăbesc să spun că o asemenea dezbatere nu este numai oportună, ci, în cel mai înalt grad, şi necesară şi că ea trebuia începută de mai demult. Întrebările Dvs. nu fac decît să-i sublinieze, încă o dată, urgenţa. Întîmplarea mai face ca răspunsul pe care încerc să-l schiţez aici să coincidă cu lectura scrisorii adresate de Gбspбr Miklos Tamбs intelectualilor români şi a replicilor pe care ea le-a provocat, în numărul din 16-22 februarie al "Dilemei". Rîndurile care urmează, improvizate şi prea puţin sistematice cum sînt, nu reprezintă - departe de aşa ceva - contribuţia mea la acest dialog epistolar. Dar nici nu pot pretinde că ele nu i-ar fi, întru cîtva, îndatorate.

Cea dintîi observaţie pe care aş face-o e că, într-adevăr, există actualmente un clivaj social şi cultural important între intelectualitate ºi... "România profundă" (nu găsesc alt termen). Dacă are de ce să ne alarmeze, faptul nu are de ce să ne surprindă. Eu nu văd aici o vină a elitei intelectuale (ceea ce nu exclude datoria ei de a găsi pentru această situaţie cel mai potrivit remediu), cît un soi de constantă istorică. Chestiunea ar merita, fără îndoială, o discuţie mai amplă, dar impresia pe care o pot comunica repede e că avem de a face aici cu simptomul unei modernizări accelerate, dar neîncheiate, care a "proiectat" peste o societate precumpănitor rurală şi tradiţională, cum era România sfîrşitului de secol XIX şi chiar aceea interbelică, o viaţă urbană, o serie de instituţii şi o elită intelectuală de un nivel european, dar situate, toate, la o distanţă apreciabilă de marea masă a naţiunii. Ceea ce spun acum este vădit simplificator şi inexact în foarte multe detalii. Nu cred, însă, că mă înşel, atunci cînd constat că între elitele culturale şi politice, pe de o parte, şi importante segmente din restul societăţii, pe de altă parte, a existat mereu un - cum să-i spun? - ecart mental, prezent în spatele solidarităţii de interese politice şi a discursului identitar naţional (formulat, bineînţeles, tot de elite, dar enunţat ca şi cum elaborarea lui ar fi reunit contribuţiile tuturor). Putem presupune că, în condiţiile unei evoluţii "normale", fără războiul mondial şi răsturnarea provocată de comunism, această distanţă ar fi tins să se reducă, iar comunicarea dintre diversele paliere sociale şi transferul reciproc de valori ar fi crescut în intensitate. Evenimentele pe care le ştim au curmat, însă, brutal, acest proces, schimbînd complet datele problemei.

Prăbuşirea, în 1989, a "vechiului regim" a scos la suprafaţă şi a activat toate contradicţiile create de proiectul "genetic" comunist (pînă atunci ascunse), la care s-au adăugat noile disparităţi generate, simultan, de noile transformări sociale (infinit mai radicale, complexe şi imprevizibile decît ne putem noi închipui) şi de reconfigurarea sistemului politic. Asistăm la naşterea unei noi societăţi şi a unui nou tip de "cultură" socială, iar impresia de nesistematizare şi haos, pe care o resimţim atît de acut în faţa ipostazelor cotidiene ale acestui proces, nu este decît efectul firesc al complexităţii sale şi al imposibilităţii de a-l controla sau de a ni-l imagina integral. Aceasta este explicaţia contrastelor pe care le constatăm la tot pasul, reductibile, în fond, la tradiţionalul raport europenitate vs. autohtonism, care a marcat, precum se ştie, întreaga noastră cultură modernă.

A pune însă numai pe seama elitei intelectuale şi a prezumatelor ei opţiuni de dreapta supravieţuirea şi proliferarea unor reflexe sociale gregare (antisemitismul, xenofobia, fundamentalismul ortodox, autoritarismul ş.a.m.d.) mi se pare, totuşi, prea mult. Este o culpabilizare nedreaptă, chiar dacă acceptăm (şi nu avem încotro!) faptul că ea (noi) are (avem) o responsabilitate în tot ceea ce s-a întîmplat şi se mai întîmplă. Nedreptatea stă, după părerea mea, în aceea că nu conduita "intelighenţiei" a creat clivajul social de care am amintit şi nu ei (nu numai ei) i se datorează supravieţuirea vechilor atitudini şi conduite. Altfel spus, nu cred că avansul înregistrat la ultimele alegeri de PRM şi liderii săi se explică printr-o ambianţă socială şi culturală de dreapta, "fortificată" de preferinţele ideologice ale intelectualităţii. Aceasta în primul rînd pentru că, după cum pe bună dreptate a observat de curînd Andrei Cornea, nu orice dreaptă este - aşa-zicînd - o extremă (adică fascistă). În al doilea rînd, pentru că, după numai un deceniu de libertate, a vorbi în societatea noastră de afilieri ideologice bine conturate este, deocamdată, prematur. Formele (partidele) există, desigur. Dar de aici şi pînă la "umplerea" lor mai este o cale lungă. Nu avem încă, în România, un regim democratic consolidat, iar cultura politică şi spiritul civic sînt mult prea firave pentru ca opţiunile ideologice să se manifeste altcumva decît "simpatetic" sau în forme comemorative (nu mai vorbesc de lipsa principiilor şi de fragilitatea convingerilor). Raritatea analiştilor de formaţie, paupertatea comentariilor politice şi economice avizate, absenţa specialiştilor în relaţii internaţionale, capabili să înţeleagă şi să explice cum evoluează astăzi lumea sînt, din acest unghi, cît se poate de grăitoare. Ca să revin: nu opţiunile generale de dreapta explică scorul ridicat obţinut de Vadim & comp., ci populismul şi demagogia, cuplate cu eşecurile precedentei guvernări.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6

Următoarea pagină