Cultură şi civilizaţie în România (5)

Acest lucru nu înseamnă că fenomenul nu este îngrijorător şi că el nu ar putea degenera într-o viitoare "ras de marйe" electorală. În fond, nici Hitler nu a fost luat, la început, în serios. Dacã intelectualii din România au o responsabilitate în ceea ce s-a întîmplat, aceasta constã tocmai în...ignorarea acestei responsabilităţi sau în refuzul multora dintre ei (dintre noi) de a recunoaşte că au (că avem) una. Or - într-o enumerare succintă şi fatalmente incompletă - asumarea acestei responsabilităţi reclamă, mai întîi, refacerea consensului în jurul unor principii de bază. Prea multe conflicte, născute din rivalităţi şi orgolii mărunte, din interese de grup sau, pur şi simplu, din neştiinţa sau inaptitudinea de a dialoga, au subminat, în ultimii ani, normalitatea vieţii noastre intelectuale. Pe de altă parte, lipsa aproape totală de analize competente şi lucide ale realităţii imediate (las la o parte excepţiile) au compromis şi şansele comunicării dintre intelectualitate şi celelalte segmente sociale, cărora nu li s-au propus explicaţii coerente ale situaţiei şi opţiunile generale existente, ci numai critici radicale (de fapt, un cor de critici radicale), unele îndreptăţite, fără îndoială, dar lipsite de o finalitate socială şi politică. Or, se ştie, una din raţiunile de a fi ale intelectualului este să înţeleagă şi, apoi, să explice. După părerea mea, acest lucru a lipsit, la noi, în ultimii ani. Nu în ultimul rînd, însă, datoria celui ce se consideră astfel este de a funcţiona şi ca o instanţă critică, dar nepărtinitor şi în respectul adevărului. Din păcate, nici din acest punct de vedere situaţia nu a fost mai bună. Nu imparţialitatea, ci adeziunile partizane au constituit, în ultimii ani, printre noi, regula, ceea ce a compromis şi mai mult şansa unei reflecţii concludente.

La aspectele acestui deficit de responsabilitate ar mai trebui adăugată, desigur, şi carenţa spiritului autocritic. Din fericire, dezbaterea suscitată de ultimele evenimente pare a fi, din acest punct de vedere, salutară. Nu putem decît nădăjdui că ea va continua, ceea ce ar fi semnul unei îndelung aşteptate maturizări a democraţiei şi civismului în România.

scriitor, redactor-şef
al revistei "Dilema", Bucureşti

1-2. Întîmplător sau - cum înclin să cred - cu bună ştiinţă, ancheta Dumneavoastră apare în contextul dezbaterii care pare a fi început, în ultimele luni, în România, în legătură cu responsabilitatea intelectualilor în recentele evoluţii politice şi, în general, cu ceea ce ar trebui să constituie funcţia lor socială. Mă grăbesc să spun că o asemenea dezbatere nu este numai oportună, ci, în cel mai înalt grad, şi necesară şi că ea trebuia începută de mai demult. Întrebările Dvs. nu fac decît să-i sublinieze, încă o dată, urgenţa. Întîmplarea mai face ca răspunsul pe care încerc să-l schiţez aici să coincidă cu lectura scrisorii adresate de Gбspбr Miklos Tamбs intelectualilor români şi a replicilor pe care ea le-a provocat, în numărul din 16-22 februarie al "Dilemei". Rîndurile care urmează, improvizate şi prea puţin sistematice cum sînt, nu reprezintă - departe de aşa ceva - contribuţia mea la acest dialog epistolar. Dar nici nu pot pretinde că ele nu i-ar fi, întru cîtva, îndatorate.

Cea dintîi observaþie pe care aº face-o e cã, într-adevãr, existã actualmente un clivaj social ºi cultural important între intelectualitate ºi... "România profundă" (nu găsesc alt termen). Dacă are de ce să ne alarmeze, faptul nu are de ce să ne surprindă. Eu nu văd aici o vină a elitei intelectuale (ceea ce nu exclude datoria ei de a găsi pentru această situaţie cel mai potrivit remediu), cît un soi de constantă istorică. Chestiunea ar merita, fără îndoială, o discuţie mai amplă, dar impresia pe care o pot comunica repede e că avem de a face aici cu simptomul unei modernizări accelerate, dar neîncheiate, care a "proiectat" peste o societate precumpănitor rurală şi tradiţională, cum era România sfîrşitului de secol XIX şi chiar aceea interbelică, o viaţă urbană, o serie de instituţii şi o elită intelectuală de un nivel european, dar situate, toate, la o distanţă apreciabilă de marea masă a naţiunii. Ceea ce spun acum este vădit simplificator şi inexact în foarte multe detalii. Nu cred, însă, că mă înşel, atunci cînd constat că între elitele culturale şi politice, pe de o parte, şi importante segmente din restul societăţii, pe de altă parte, a existat mereu un - cum să-i spun? - ecart mental, prezent în spatele solidarităţii de interese politice şi a discursului identitar naţional (formulat, bineînţeles, tot de elite, dar enunţat ca şi cum elaborarea lui ar fi reunit contribuţiile tuturor). Putem presupune că, în condiţiile unei evoluţii "normale", fără războiul mondial şi răsturnarea provocată de comunism, această distanţă ar fi tins să se reducă, iar comunicarea dintre diversele paliere sociale şi transferul reciproc de valori ar fi crescut în intensitate. Evenimentele pe care le ştim au curmat, însă, brutal, acest proces, schimbînd complet datele problemei.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6

Următoarea pagină