Cultură şi civilizaţie în România

Tranziţia defectuoasă şi parcă interminabilă de la totalitarism la democraţie, pe care o parcurge naţiunea română după 1989, ne dă în ultimul timp serioase motive de nelinişte, mai ales după ce s-a văzut că simpla alternanţă la putere a partidelor politice nu este suficientă pentru a realiza schimbări profunde în societate şi o dislocare a vechilor mentalităţi. Cultura română şi reprezentanţii săi au o parte de responsabilitate pentru ritmul extrem de lent al procesului de "europenizare" în România şi Republica Moldova. Am convocat în acest număr de revistă câţiva intelectuali cunoscuţi, de la Bucureşti şi Iaşi, care sperăm "să dea tonul" discuţiei pe care o inaugurăm acum. Lansând această nouă anchetă Contrafort, îi invităm pe colegii care au fost deja contactaţi de redacţie să ne trimită răspunsurile lor pentru următoarele numere ale revistei. Adresăm acelaşi îndemn - să manifeste iniţiativă - tuturor celora care ar dori să se alăture dezbaterii noastre.

Liviu Antonesei,
scriitor, redactor-şef
al revistei "Timpul", Iaşi

1. Sînt de acord că am dat lumii un număr relativ important de creatori şi valori culturale, dar aş distinge două perioade şi o "tranziţie" în veacul ce-a încheiat mileniul al doilea al erei creştine. Pînă la instalarea comunismului, o parte a acestor valori s-a produs în interiorul ţării. Nu toate, desigur, pentru că, de la Brâncuşi la Tzara şi suprarealişti, consacrarea a venit din afară, adesea producerea transferîndu-se tot acolo. Fundoianu a trebuit să se metamorfozeze în Fondane pentru a căpăta recunoaşterea binemeritată, şi chiar Enescu, destul de "clasic" în fond, dacă exceptăm opera Oedip, a bîntuit mai mult cărările Europei şi ale lumii decît sălile de concert din ţară, iar dintre discipolii săi remarcabili îmi vine destul de greu să numesc vreunul român. Cît îl priveşte pe Brâncuşi, este imposibil să nu mă gîndesc că, fără gloria mondială deja cîştigată, municipalitatea din Tîrgu-Jiu nu i-ar fi acordat permisiunea instalării celebrului ansamblu. Totuşi, atunci existau valori şi în ţară şi, mai important încă, exista o liberă circulaţie a creatorilor şi valorilor. Deşi la Paris, nu cred că, pînă în 1948, Brâncuşi sau chiar Cioran s-au crezut cu adevărat în exil sau dezţăraţi. Poate, eventual, în vremea războiului. După instalarea comunismului însă, aproape tot ceea ce a fost important în cultura română - poate, cu excepţia poeziei, a unei părţi din muzică şi artele plastice - s-a petrecut mai ales în afara ţării. Fără Eliade, Cioran, Ionesco, fără Ştefan Lupaşcu şi Vintilă Horia, fără Brâncuşi şi Enescu în amurgul vieţii şi operei, apoi fără Goma şi Ioan Petru Culianu, fără alţi cîţiva, precum Ioan Vianu, Sorin Alexandrescu şi Virgil Nemoianu, mă îndoiesc profund că ar mai fi ştiut cineva că există şi o cultură română undeva în "cealaltă Europă". Să nu uităm că noi propuneam la "export" mirabile opere de Mihai Beniuc sau Zaharia Stancu ori tarafuri şi trupe de jocuri populare. E adevărat, uneori, minunate. De altfel, elitele ţării au fost distruse - prin exil, prin închisori, prin cenzură, prin excluderea din viaţa publică. Supravieţuitorii, unii dintre ei, au reapărut după 1964, dar pe un teren aproape pustiit şi au lăsat nişte semne înăuntru, dar nu şi în afară. Noica s-a gîndit să-l lanseze internaţional pe Blaga, cu o întîrziere de 4-5 decenii, cînd mai potrivit ar fi fost să se preocupe de destinul propriei sale opere. Din fericire, s-a gîndit şi la urmaşi, o preocupare mult mai utilă, căci altfel, după decembrie 1989, terenul ar fi fost şi mai pustiit. Problema din întrebarea Dumneavoastră este cea a raportului dintre populaţie şi elitele ţării, dintre cultură şi civilizaţie - este o întrebare importantă şi probabil eternă la noi. Totuşi, în perioada interbelică, elitele erau multistratificate. Pe lîngă avangardişti şi revoluţionarii culturali, existau şi elite mai "organice", mai aşezate, care realizau un anume racord cu populaţia - în proporţie de aproape 75 de procente analfabetă, de altfel, cu tot programul haretian de benefică amintire. Exista, desigur, Sburătorul şi revistele de avangardă, dar existau, de asemenea, Sămănătorul Iorga, suplimentele culturale ale marilor cotidiene, almanahurile satelor, dar şi Şcoala de sociologie a lui Dimitrie Gusti, a cărei deviză era "cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii", sau Institutul social român. Iar aceştia, în ciuda naţionalismului sau doar a patriotismului, erau spirite europene şi europenizante. Exista un început de "civilizare", de creare a instituţiilor de tip occidental, dar, din păcate, procesul a fost întrerupt de prima dictatură, cea regală, de război, apoi de totalitarismul comunist. În opinia mea, după 1989, situaţia este infinit mai tristă decît cea interbelică. Au mai trecut cei aproape cincizeci de ani de comunism, iar fractura dintre elitele europenizante şi populaţie este mult mai pregnantă. Pentru că aşa-numita elită autohtonistă sau naţionalistă nu are nici cultura lui Iorga, nici buna-credinţă a celorlalţi de dinainte de război. Pînă şi legionarii, în nebunia lor, aveau un crez, chiar dacă eronat, ceea ce nu reuşesc să sesizez la Vadim şi colegii săi, miliţieni, securişti, activişti şi escroci de-a valma. Cred că elitele occidentalizante au o mare problemă - comunicarea cu cercuri cît mai largi ale populaţiei. Nu mă refer doar la elitele culturale, ci şi la cele politice sau din diferitele profesii publice. În România nu există dialog - ce să mai zic de "dialogul social" ! -, ci un haos comunicaţional alcătuit din monologuri ce nu reuşesc să se întîlnească undeva, într-un fel de "loc geometric". Or, iniţiativa ar trebui să plece de la cei mai cultivaţi, mai abili comunicaţional. Adică de sus. Să nu ne facem iluzii, niciodată o revoluţie sau o reformă n-au plecat de jos, ci de sus, din straturile dinamice ale grupurilor sociale dominante. Revoluţia de la 1848 n-a fost făcută nici de ţărani, care nu-s o clasă revoluţionară, nici de proletari, care nu existau, nici de burghezia ce abia se năştea, ci de tinerii boieri care studiaseră în Apusul luminat. De altfel, după cum au descoperit istoricii, chiar şi spontaneitatea răscoalei de la 1907 a fost una puternic stimulată.