Cultură şi civilizaţie în România (2)

2. Modernitatea se defineşte printr-un cadru valoric, alcătuit din patru valori clasice, moştenite pe filieră greco-latină şi iudeo-creştină, respectiv Adevărul, Binele, Frumosul şi Sentimentul sacrului, şi patru valori proprii, produse ale celor trei revoluţii - engleză, franceză şi americană -, adică Legalitatea, Libertatea, Egalitatea şi Fraternitatea/Solidaritatea. Acolo unde aceste opt valori funcţionează, acolo ne situăm în modernitate. În mod ideatic, de la 1821-1848, şi în mod practic de pe la 1858-1864, România a experimentat pentru întîia oară modernizarea. La 1923, după rezolvarea chestiunii naţionale şi o dată cu votul universal, împroprietărirea ţăranilor, generalizarea învăţămîntului public şi extinderea geografică a aceluia universitar, putem spune că am intrat într-o modernitate acceptabilă. Care a durat cît? Pînă în 1938, adică vreo cincisprezece ani. De ce? Parţial din cauza contextului internaţional foarte înclinat spre soluţii totalitare sau măcar autoritare. Dar şi datorită unor vicii ale procesului de modernizare. Să nu uităm că am introdus votul universal unei populaţii în marea sa majoritate analfabetă, ceea ce a permis apariţia demagogiei şi a populismului în viaţa politică. Noi am reuşit o primă modernizare în aproape o sută de ani, dar am ratat modernitatea în doar cincisprezece. Era şi firesc să se întîmple acest lucru, pentru că am asistat la o degradare progresivă a clasei politice şi a discursului public. Paşoptiştii şi postpaşoptiştii, cei care au făurit România modernă, nu erau doar nişte oameni cultivaţi evropeneşte, dar erau şi de o suspectă, pentru aceste locuri, generozitate. Ei au fost dispuşi să ia măsuri împotriva intereselor de clasă şi a propriilor lor interese. Ca să propui împroprietărirea ţăranilor, era necesar pămîntul. Or, acesta era în proprietatea părinţilor lor, a fraţilor lor, a lor înşile. Ca să propui trecerea de la cens la votul universal trebuia să renunţi la nişte privilegii istorice. Ei au fost dispuşi să facă aceste concesii curajoase, aceste sacrificii personale şi din acest motiv cred că merită cu asupră de măsură să fie numiţi Părinţii Fondatori ai României Moderne. Din nefericire, aceste calităţi - cultura, generozitatea, curajul - s-au diluat catastrofal în timp, astfel încît clasa politică interbelică era de-abia o copie palidă a celei a Părinţilor Fondatori. Cît o priveşte pe cea de astăzi, apărută după cincizeci de ani de dictaturi, din închisorile comuniste, din laboratoarele securităţii şi ale partidului comunist, din fabricile şi uzinele socialiste care, pe bună dreptate, adesea au falimentat, aceasta este o copie şi mai palidă a celei interbelice. Din acest motiv, lucrurile stau exact aşa cum sînt descrise în întrebarea Dumneavoastră. Pe de altă parte, această clasă politică ne reprezintă, noi am produs-o în aproape doisprezece ani de pluralism politic şi ideologic, după o schimbare şi o reschimbare de putere şi mai multe guvernări. Nu poate fi prea diferită de noi înşine. De altfel, majoritatea politicienilor, în sinea lor, nu gîndesc foarte diferit de restul populaţiei - spunem ca ei (europenii) şi facem ca noi (românii) - numai că, fiind mai abili, mai şireţi, mai vicleni, au învăţat să-şi ascundă gîndurile şi simţămintele în spatele unei anume "limbi de lemn" europene. În cele din urmă, tot ceea ce se întîmplă la noi este în conformitate cu nivelul culturii publice din România, o cultură publică din care fac parte, laolaltă, fenomene de patologie economică - caritasurile, FNI-ul, jocurile de bingo, culturală - de la succesul Sandrei Brown de la începutul deceniului trecut la telenovelele şi manelele de astăzi, ca să nu mai amintesc şi de "umorul" gen Vacanţa Mare, politică - succesul lui Vadim şi scorul hiperbolic al PDSR-ului, şi chiar sexuală - succesul telefoanelor roz şi opoziţia bisericii la legalizarea prostituţiei merg foarte bine împreună ! Cam acesta este nivelul culturii publice şi atunci chiar nu văd ce motive avem să ne mirăm de rezultate. Poate doar de faptul că lucrurile nu merg mai încet şi mai greu decît merg acum. Toate aceste fenomene ne arată destul de limpede că adeziunea noastră la valorile modernităţii, care înseamnă, în acelaşi timp, capitalism şi democraţie, este foarte superficială, dacă nu pur formală. Vom fi moderni atunci cînd aceste valori vor fi funcţionale, adică încorporate în legi şi instituţii care funcţionează şi resimţite de majoritatea populaţiei la fel de indispensabile ca şi aerul. Deocamdată, sînt un fel de "forme fără fond". Ştiu foarte bine că "formele" sînt necesare, că ele modelează de fapt fondul, dar, pentru aceasta, ar trebui, pe de o parte, ca ele să fie bune, pe de alta, să nu bîjbîie cu deceniile în căutarea fondului care trebuie să le dea conţinut. Soluţia este, de fapt, politică. Este necesară o reformare a clasei politice, iar aceasta nu se va produce fără o reformare a sistemului politic şi electoral instalat în 1990 şi consacrat prin Constituţia din 1991. Ar trebui, prin urmare, ca actuala clasă politică să-şi sape - cel puţin parţial - propria groapă. Pentru asta sînt însă necesare competenţă şi generozitate. Or, dacă aceste calităţi ar fi existat, nu am fi ajuns în situaţia de astăzi. Sîntem într-un fel de cerc vicios care ar putea fi "tăiat" doar printr-o soluţie gordianică, printr-o intervenţie din afara cîmpului politic. Este momentul să se nască, în sfîrşit, societatea civilă. Pentru că, prin sprijinirea necondiţionată a fostei puteri, societatea civilă românească, şi aşa slabă şi nestructurată, a renunţat singură la rolul de instanţă critică a cîmpului politic. Împreună cu presa independentă, tot mai puţină de altfel, dar parte a societăţii civile, ar trebui să funcţioneze ca un factor constant de presiune, astfel încît, după patru ani, să putem vota altceva, sau măcar altfel. Şi mai este ceva, ceva care s-ar putea numi complicitatea valorii. Desigur, dificilă, pentru că, deosebit de nonvaloare, valorii îi displace gregaritatea. Doar că un pisc solitar este mai lesne erodat de intemperii decît un lanţ muntos. Îmi pare rău dacă par/sînt cam pesimist, dar, după ce l-am votat pe Iliescu ca să nu cîştige Vadim, parcă îmi este greu să găsesc motive care să-mi stimuleze optimismul. Interesant este că, de acolo de la Chişinău, mulţi dintre Dumneavoastră priviţi încoace, nu doar geografic, ca înspre Apus. Să dea Domnul să nu vă înşelaţi ! Ar fi păcat să vă faceţi iluzii deşarte...