Cultură şi civilizaţie în România (3)

Adrian Cioroianu,

lect. univ., Facultatea de Istorie, Bucureşti,

redactor al revistei "Dilema"

1-2. Evident, nimeni nu poate spune - avînd în paralel şi pretenţia de onestitate - că, în secolul XX, cultura română nu ar fi fost bine reprezentată, prin creatori notabili sau performanţe respectabile. Dar poate că adevărata problemă nu este aceasta; problema care se poate pune este felul în care românii înşişi au cules - şi consumat! - roadele propriei lor creativităţi.

Iar cînd spunem românii, de fapt, nu spunem mare lucru, pentru că este clar că aceste probleme nu sînt chinuitoare (uneori, nici măcar interesante) pentru toţi concetăţenii noştri (şi trebuie să acceptăm, fără lamentaţii, că nici nu ar fi normal să fie); totuşi, această convenţie a denominaţiei este, în genere, acceptată, şi toţi vorbim despre români, francezi sau americani trimiţînd, de fapt, la un anumit nivel al societăţii, cel care ne interesează. Dar şi cînd spunem cultură riscăm să ne plasăm pe un alt plan decît cel cerut aici. În secolul XX, nu cultura noastră a eşuat în misiunea sa educativă sau formativă (la rigoare, nici nu ştiu dacă a eşuat, pentru că astfel de rezultate se văd în timp), iar adevăratul punct de plecare al interogaţiei cred că mai curînd este cultura politică. Cred că, deseori, o reuşită sau alta a culturii noastre a fost umbrită sau minată tocmai de reflexe ale culturii politice. Altfel spus, dacă piciorul nostru cultural a reuşit uneori să facă piruete pline de graţie, tocmai atunci s-a întîmplat ca piciorul culturii politice să şontîcăie.

În general, este acceptată acea definire a culturii politice a unei comunităţi (statale, naţionale etc.) ca reprezentînd "pachetul" de strategii adaptive (comportamentale şi atitudinale), de ordin informal, formate ca răspuns la relaţiile dintre conducere şi comunitate, relaţii dezvoltate de-a lungul istoriei (v. Ken Jowitt, New World Disorder: the Leninist Extinction, 1992). Într-o societate dată, coexistă - armonic sau conflictual! - trei culturi politice: una a elitei, una a regimului politic şi alta proprie comunităţii în sens larg. Se poate deduce cu uşurinţă că, în măsura în care cele trei culturi politice coexistente au mai multe laturi de contact şi de asemănare, cu atît societatea este mai împăcată cu ea însăşi.

Ori, acesta nu a fost cazul societăţii româneşti în secolul XX. Pe de o parte, rana cea mai puternică derivă direct din acest eşec de proporţii care a fost experimentul comunist. În paranteză fie spus, observ efectiv cu neplăcere că acest argument, al dezastrului produs de comunism, devine pentru mulţi dintre concetăţeni - virtuali adresanţi ai speranţelor şi iluziilor noastre intelectualiste -, tot mai caduc. Din păcate, concetăţeanul generic s-a cam săturat să i se spună că acum trăieşte modest din cauza unei utopii - şi e poate normal să i se pară ciudată această explicaţie, cu atît mai mult cu cît utopia în chestiune a fost chiar decorul pe fundalul căruia cîteva generaţii şi-au consumat decenii de viaţă; astfel încît comunismul pare a fi devenit un subiect plictisitor încă mai înainte ca el să fi fost efectiv discutat vreodată.

Dar nu este mai puţin adevărat că acest regim repugnabil care a fost comunismul nu este singurul vinovat pentru conflictul în care societatea românească se află cu ea însăşi. El este principalul vinovat, dar nu singurul. Comunismul românesc, cu cele două "vîrste" ale sale - cea a mimetismului sovietico-stalinist şi cea a naţional-comunismului - a fost, paradoxal, mai ales la maturitatea sa, beneficiarul prin excelenţă şi moştenitorul principal al unei culturi politice dezvoltate, paradoxal, tocmai de către adversarul său teoretic din anii '20-'30: extrema dreaptă românească. De acolo, comunismul a împrumutat - nemărturisit, dar sesizabil - nu numai detalii ale ritualului politic, dar şi acel gramaj de xenofobie, antioccidentalism, complexe faţă de Europa, apetenţă faţă de soluţii autoritariste - ca o dovadă, dacă mai aveam nevoie, a manierei în care, pe la spatele scenei politice, extremele îşi dau mîna întotdeauna.

În secolul XX, cultura română, alături de societatea pe care aceasta trebuia să o modeleze, au suferit două atacuri consecutive: unul dinspre radicalismul dreptei, altul dinspre radicalismul stîngii. Ambele au fost îndreptate împotriva spiritului nu atît revoluţionar cît modernizator pe care îl adusese în mediul românesc mijlocul secolului XIX, o dată cu generaţia paşoptistă şi continuatorii ei. Rebeliunea tineretului radical de dreapta din anii '20-'30, dincolo de stima pe care le-o păstrăm în continuare ca indivizi sau creatori care au un nume şi o operă (dar care nu poate face abstracţie şi de abjurările lor!), a fost îndreptată împotriva acestui spirit prooccidental pe care secolul XIX îl lăsase ca zestre. Evident, se poate spune cu relativ temei că modernizarea / occidentalizarea spaţiului românesc a fost şi ea un mimetism, că s-au importat mai curînd forme decît fonduri, că s-au nesocotit sau s-au pus în umbră valori autohtone cu ceva tradiţie etc. Totuşi, din acest punct de vedere cred că cel căruia îi sîntem încă datori rămîne Eugen Lovinescu, cel care ne-a spus poate cu cea mai mare consecvenţă că acele forme chiar, "împrumutate", "goale" sau cum le numesc cei doritori să o facă, şi-au secretat între timp fondul - ceea ce face ca spaţiul românesc să fi început secolul XIX ca fiind unul al levantino-orientalităţii dubioase şi, după un răstimp scurt privit la dimensiunile istoriei, avea să înceapă secolul XX ca un spaţiu european, cu efervescenţa, vitalitatea şi contrastele proprii nu numai organismelor, dar şi statelor, culturilor etc. tinere.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6

Următoarea pagină