|
Nu cred însă că repetarea scenariului din 1998 mai este posibil. După toate probabilităţile, formula viitoarei puteri de la Chişinău va conţine neapărat şi elementul comunist.
Octavian Şofransky:
1. Anul 2000 a fost vădit marcat de acutizarea luptei între cele două ramuri ale puterii, parlament ºi preºedinþie, miza acestei confruntãri fiind ... acapararea unei şi mai mari puteri. Atunci când preşedintele Lucinschi a încercat - exprimându-ne popular - să-şi tragă mai mult plapuma peste el, iniţiind referendumul constituţional privind introducerea formei prezidenţiale de guvernământ, am asistat cu toţii la o rară şi aproape de necrezut unitate în parlament. Acesta, dând dovadă de o coeziune corporativă clară, a modificat constituţia în favoarea sa, demonstrând de fapt cine este mai tare astăzi în Moldova - nici preşedintele şi nici poporul, ci anume legislativul.
Din acel moment lupta pentru putere a coborât în sânul parlamentului. Comuniştii, cea mai numeroasă fracţiune din fostul legislativ, marginalizată de ADR o perioadă lungă de timp, au început o campanie decisivă de recuperare a poziţiilor pe eşichierul politic. Primul pas al ofensivei lor a fost obţinerea postului de vicepreşedinte al parlamentului de către V. Mişin, apoi câteva posturi ministeriale, ca în sfârşit să pună ochiul şi pe instituţia prezidenţială. Faptul că Vladimir Voronin, candidatul comunist, a obţinut 59 din cele 101 de voturi în alegerile prezidenţiale eşuate a demonstrat că acest partid se află la un pas de a-şi atinge obiectivele.
Astfel, putem spune că anul 2000 a marcat şi revenirea în forţă a comuniştilor pe arena politică din Rep. Moldova. După ce partidul comunist a fost interzis, şi pe bună dreptate, în anii 1991-1994, iată că acesta, legalizat, îşi reface treptat sprijinul popular şi readuce în dezbaterea publică unele idei ce păreau de mult uitate: bilingvismul armonios (de fapt supremaţia limbii ruse), naţiunea moldovenească, federalismul şi, bineînţeles, aderarea la patria-mamă Rusia. Această ofensivă a comuniştilor în Moldova a fost posibilă pe fundalul unei crize continue de vizionarism politic în tabăra partidelor de centru şi de dreapta, manifestată iniţial la demiterea guvernului Sturza în 1999 şi amplificată în 2000 prin eşecul promovării unei candidaturi comune, cu şanse reale, la preşedinţie. Elita politică aflată la conducerea ţării de la '91 încoace nu reuşeşte să propună un proiect politic viabil şi atractiv pentru cetăţenii Moldovei: să reconcilieze moldovenismul cu românismul, să asigure implementarea legislaţiei lingvistice, să acţioneze dinamic pentru combaterea separatismului şi, nu în ultimul rând, să progreseze pe calea integrării europene.
Preşedintele Lucinschi, politician versat în arta manevrelor de culise, pare să fie singurul avantajat de criza politică instaurată acum în Moldova. El reuşeşte deocamdată să-şi păstreze locul central în politica moldovenească, o politică din ce în ce mai tulbure. După patru ani de guvernare ineficientă, fără nici un progres la capitolele economie, unificarea ţării sau politică externă, cu cetăţenii fugind pe un cap din această "gură de rai", domnul Lucinschi, inocent şi debordând de dragoste pentru acest popor, se agaţă din nou de fotoliul prezidenţial. Atât doar că, în prezent, contracandidatul său nu mai este unul de centru-dreapta, cum se prezenta Snegur la alegerile din 1996, ci unul de extremă stângă, iar electorii nu mai sunt întreg poporul, uşor de sedus prin vorbe mieroase şi promisiuni de bunăstare şi stabilitate, ci parlamentul, dirijat de interese de partid şi de grup.
Rezumând cele afirmate mai sus, cred că frământările care au dus la dizolvarea parlamentului moldovean în ultima zi a mileniului reprezintă reflecţia caleidoscopică a unei crize politice multidimensionale: lupta celor două ramuri ale puterii (parlament şi preşedinţie) pentru supremaţie, dorinţa preşedintelui Lucinschi de a-şi asigura un nou mandat, ofensiva comuniştilor pentru o dominaţie cât mai confortabilă pe scena politică, precum şi, deloc de neglijat, confruntarea dintre prooccidentali şi rusofili în politica externă moldovenească. În aceste condiţii, alegerile parlamentare anticipate din 25 februarie curent vor decide nu doar componenţa viitorului legislativ, ci şi persoana noului preşedinte, a noului prim-ministru, precum şi viitoarea orientare politică a ţării.
2. Să examinăm mai întâi spectrul politic din actualele alegeri parlamentare. Pe stânga se înregistrează o foarte clară hegemonie politică. Acest segment este dominat autoritar de Partidul Comunist, care a acumulat 30% din sufragii la alegerile din 1998 pentru parlament şi 34% din voturi la alegerile locale din 1999, devenind astfel cel mai puternic partid politic din Basarabia şi lăsând puţine şanse formaţiunilor Ravnopravie şi Edinstvo, aflate în concurenţă cu el.
Pe centru se anunţă o competiţie dură. Acest electorat fluid va fi disputat de trei partide "ale puterii": PRCM, al fostului preşedinte Mircea Snegur; Partidul Democrat, condus de fostul prim-ministru Ion Sturza, şi proaspăt creata "Alianţa Braghiş", susţinută şi de preşedintele Lucinschi. Dacă în 1998, PD (intitulat pe atunci BpMDP) obţinea 19% din voturi, acum el va fi angajat într-o competiţie directă cu "Alianţa Braghiş" şi cu PRCM, după ruptura acestuia cu fostul său aliat din CDM, Partidul Popular Creştin-Democrat.
|
Inapoi la cuprinsul numarului