|
Oleg Serebrian:
1. Ultimul an al celui de-al doilea mileniu a fost, probabil, cel mai agitat şi nefast an politic din istoria contemporană a Republicii Moldova. Cursul sinuos al politicii interne moldoveneşti a produs derută în rândurile populaţiei şi s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei internaţionale, precum şi asupra condiţiei economice a ţării.
Anul politic a "debutat" cu un nou guvern, ce urma să facă faţă multiplelor probleme moştenite de la guvernările precedente. Majoritatea analiştilor şi observatorilor politici locali dădeau şanse minime de "longevitate" noului guvern condus de premierul Dumitru Braghiş, considerându-l un "executiv de tranziţie" ce urma să guverneze ţara doar până la alegerile prezidenţiale din toamna anului 2000. Nu este exclus că acest guvern a şi fost conceput în acest sens, dar drept urmare a faptului că alegerile prezidenţiale au rămas problema nr.1 pe întreg parcursul anului politic 2000, guvernul Braghiş a reuşit să reziste. Mai mult decât atât, pe plan economic şi social a reuşit chiar să aibă anumite succese, fapt ce a condus către finele anului 2000 la o uşoară creştere în popularitate a acestui guvern şi personal a premierului Braghiş. De altfel, o mare problemă a guvernului Braghiş a fost aceea că spre deosebire de guvernele anterioare el nu avea în spate o coaliţie de guvernământ. Cei care au votat pentru instaurarea sa au fost coaliţia spontană a comuniştilor şi creştin-democraţilor, o coaliţie pe cât de ciudată pe atât de scurtă ca durată. Peste numai câteva luni comuniştii şi creştin-democraţii au reintrat în rivalitate deschisă, guvernul Braghiş pomenindu-se fără "acoperire parlamentară". Faptul că acest executiv a rezistat, totuşi, s-a datorat doar luptelor dintre preşedinte şi parlament.
Toate acţiunile politice importante din 2000 au fost în conexiune directă sau indirectă cu problema alegerilor prezidenţiale preconizate. Jocul legat de transformarea republicii semiparlamentare , instaurate în 1994, într-o republică prezidenţială a început încă în 1999 din iniţiativa preşedinţiei, continuând şi pe parcursul anului 2000 şi lăsând o amprentă profundă pe discursul şi actul politic din acest an. Culminaţia acestei dezbateri a fost votul din 5 iulie 2000, în urma căruia parlamentul a decis transformarea republicii semiparlamentare într-o republică parlamentară. Chiar dacă gestul şi-a găsit o "interpretare" politică (necesitatea continuării reformelor, lipsa de claritate în divizarea puterilor de stat etc.) şi una academică (superioritatea sistemului parlamentar în raport cu cel semiparlamentar sau prezidenţial, faptul că sistemul parlamentar e unul specific Europei etc.), era clar că în spatele acţiunii sunt considerente mai prozaice. Nu pot exista dubii în legătură cu faptul că parlamentul a optat pentru noul regim nu din cauza că s-ar fi convins de superioritatea acestuia, ci doar din cauza că urma să-l "debarce" pe preşedintele republicii şi să bareze calea ascensiunii sale în viitor. În fond, parlamentul a trebuit să răspundă insistenţelor venite din partea preşedinţiei de a transforma Republica Moldova într-o republică prezidenţială.
După evenimentul din 5 iulie 2000, care a fost o victorie a legislativului în deja tradiţionala luptă dintre ramurile executivă şi legislativă a puterii din Republica Moldova, cel de-al doilea eveniment ce a modificat radical scena politicii interne moldoveneşti au fost alegerile din decembrie. Campania electorală a fost laitmotivul vieţii politice moldoveneşti, începând cu a doua jumătate a anului 1999. După votul din 5 iulie 2000 se părea că viitorul acestei probleme este deja clar. Spre marea surprindere a politicienilor şi comentatorilor politici, sfârşitul anului 2000 a adus cu sine şi unele surprize mai puţin plăcute pentru parlament şi pentru partidele politice parlamentare. Până la urmă, s-a dovedit că disensiunile dintre fracţiunile parlamentare sunt, totuşi, mai greu de depăşit decât disensiunile dintre parlament şi preşedinte. Astfel, după votările nereuşite care au început la 1 decembrie şi s-au încheiat la 21 decembrie, devenise clar că şeful statului va dizolva actualul legislativ şi că alegerile parlamentare le vor devansa calendaristic pe cele prezidenţiale.
2. Faptul că s-a ajuns până la aceste alegeri este deosebit de regretabil. Îmi pare şi mai rău când mă gândesc că responsabili de această situaţie absurdă se fac şi partidele din fostul ADR. Evenimentele din decembrie 2000 m-au convins definitiv că aşa-numita "dreaptă" necesită schimbări cardinale, dacă nu chiar o substituire printr-o forţă politică nouă.
E încă foarte greu să spunem cu certitudine care ar fi structura viitorului legislativ de la Chişinău, dar e clar că partidele naţional-democrate vor suferi o lovitură serioasă, dacă nu chiar distrugătoare în acest scrutin. Sunt tentat să cred că stânga, şi mai ales extrema stângă, va obţine o victorie incontestabilă. Aş fi mai mult decât bucuros să nu se întâmple aşa, dar nu am nici un temei serios pentru a fi mai optimist. Este foarte posibil ca una sau chiar două formaţiuni politice din actualul legislativ să nu nimerească în viitorul Parlament. De asemenea cred că nu putem avea dubii asupra faptului că cel puţin un bloc electoral nereprezentat în actualul parlament va dispune de câteva mandate în legislativul viitor. Totuşi, nu cred că comuniştii vor reuşi să obţină 61 mandate necesare pentru alegerea şefului statului. De altfel, este foarte greu de crezut că ar reuşi să obţină chiar şi 52 mandate necesare pentru alegerea Guvernului şi conducerii Parlamentului. Putem deci fi siguri că nu există pericolul unei "guvernări absolute" a extremei stângi. Comuniştii, care fără îndoială vor fi foarte bine reprezentaţi în noul for legislativ de la Chişinău, vor fi oricum nevoiţi să se alieze cu unul sau chiar două alte partide parlamentare, ceea ce va diminua "pericolul comunist".
|
Inapoi la cuprinsul numarului