O emisiune TV la final (2)

V. G.: - V-aţi condus în conceperea emisiunii şi de modele de la televiziuni străine sau a fost un concept pe care l-aţi umplut exclusiv cu ideile voastre?

D. P.: - Când preparam acest proiect împreună cu dna Garofeanu am analizat diverse variante de lucru. Până la urmă am ajuns la concluzia că singura şansă pentru ca un tronson atât de amplu, cu toate artele prezente, să fie şi dinamic, şi contradictoriu în oferta lui, este ca emisiunea să fie life, şi să fie chiar "la vedere" - acest titlu îi aparţine Liei. Tot Lia a făcut şi propunerea de scenografie, cu filmarea în studio şi alternările de registru.

V. G.: - Noi, cei care stăm în faţa ecranelor, vedem mereu un car care se mişcă printr-un coridor, printr-o sală lungă, parcelată cumva. Ce este acolo şi cum sunteţi filmaţi voi? Cum v-a venit ideea acestui "tren" care traversează mai multe săli unde se produc secţiunile emisiunii: teatru, film, literatură, politică, arte vizuale?

D. P.: - La prima emisiune, nu am avut nici o repetiţie generală, cu o oră înainte am văzut prima dată decorul şi camerele, mi-au pus microfonul în piept şi mi-au spus: "Mai aveţi o secundă!" Atunci am făcut afirmaţia că va fi o emisiune culturală, pentru că nu suntem în Televiziunea Română, ci într-o galerie de artă. De fapt e o viitoare galerie de artă, care e lungă şi care are nişte boxe. Prima dată nu ne-a plăcut spaţiul: era un pic cam snob, cam îngust şi greu utilizabil tehnic. Dar pentru că nu ni s-a dat nici un studio - toate sunt pline cu "Surprize, Surprize", cu lucruri de mare succes şi mare fibră! - Ruxandra Garofeanu a găsit ce-a putut. Galeria aceasta a imprimat ritmul. Fiind pe lung şi boxetată, singura soluţie era să filmăm în travelling continuu. A observat şi Alex. Leo Şerban: când aproape să trecem la următorul capitol, camerele încep să plece şi ai senzaţia că vorbeşti singur, nu mai e nimeni, de fapt rămâne doar o cameră de luat vederi. Şi atunci structura emisiunii s-a pliat cumva pe această dinamică predeterminată a cadrului, cu pastilele de subiect pe care noi, ca moderatori, trebuie să le legăm.

Acum aş vrea să revin un pic la început. De când s-a făcut proiectul n-a fost foarte clar rolul nostru de moderatori - Lia, eu şi Adrian Cioroianu. Decât doar cel de a "irita" lumea, a arunca provocări. Televiziunea s-a adaptat foarte greu conceptului de libertate, de spontaneitate şi firesc pe care îl profesăm, şi după vreo trei ediţii, în care noi avuseserăm câteva afirmaţii mai dure, ni s-a cerut să dăm în scris "ce vom vorbi". Or, eu habar nu aveam ce o să vorbesc atunci. Deci poate nici noi nu am fost adaptaţi la televiziune, nici televiziunea la noi. În plus, să ştiţi că timpul din faţa ecranului e unul şi din spatele lui e altul. Acolo, în platou, timpul fuge cu o viteză fantastică şi când te uiţi la televizor, zici că lâncezeşte. Noi am avut nişte discuţii destul de aprofundate cu nişte teoreticieni media, care spuneau că una din caracteristicile secolului acesta este "fragmentarea" timpului pe care îl trăim. Totul e superfragmentat. Fără să ne dăm seama, într-un fel şi noi fragmentăm emisiunea. Ea e compusă din şapte bucăţi, fiecare bucată are trei porţiuni - un invitat, o actualitate şi o temă - în care ne mai strecurăm şi noi. Fragmentele sunt tot mai mici, or asta naşte problema unei continuităţi, ca şi cum cu intenţie trebuie să fii superficial, să nu intri prea adânc în nişte subiecte. Noi am realizat pe parcurs acest lucru şi am încercat să schimbăm ceva. Dar am constatat cu surprindere că instituţia numită "televiziune" are un tip de reacţie diferit şi că este de fapt foarte conservatoare. Sunt diferenţe de opţiuni. Şi ne-am dat seama de contradicţia dintre noi şi ea, şi că un compromis nu se poate face. Deci ori noi, ori ea, până la urmă, şi mi-e teamă că ea va învinge. Asta nu a fost clar de la începutul proiectului, ci a început să se degaje pe parcurs. De exemplu, există un producător care este şi realizator, dar care face şi interviuri, noi la fel, deşi suntem moderatori mai facem şi materiale, mai este un regizor care aspiră şi el la munca de creaţie şi atunci sunt prea mulţi şefi. Sunt şi mulţi redactori. N-aş vrea să se înţeleagă greşit, dar în aceste condiţii e foarte greu să ai o viziune unitară, să imprimi o anumită tendinţă când vrei să oferi fiecărui redactor independenţa să-şi facă subiectul. De aici apar, cum aţi remarcat voi într-o discuţie preliminară, inegalităţi între părţile emisiunii.

Vit. C.: - Aţi încercat să analizaţi ce aţi filmat, văzându-vă de la o parte?

D. P.:- Noi am înregistrat şi am revăzut toate emisiunile, fireşte. Unele ne-au plictisit, unele au fost mai interesante, dar faţă de ce am fi vrut noi e încă departe. Acuma, partea bună e că doar televiziunea română a putut oferi acest timp culturii - este adevărat: sâmbătă dimineaţa la concurenţă cu desenele animate şi la o oră când lumea merge la piaţă - dar numai ea l-a putut da. Nici o televiziune comercială din nici o ţară din lumea asta nu-þi oferã mai mult de jumãtate de orã, ºi aia, zdrenþuitã. Eventual doar televiziunea francezã, dar la o orã foarte târzie, cu un protagonist foarte celebru...

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6

Următoarea pagină