„Independenţa” ca schizofrenie

Am avut din prima clipă senzaţia unei note false în ceea ce auzeam. Eram în mulţimea masată în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, care asculta cu sufletul la gură decizia parlamentarilor. După trei zile de coşmar, vestea arestării puciştilor de la Moscova declanşase o adevărată fervoare pro-independenţă în republicile naţionale. În cazul unui alt deznodământ ar fi urmat un carnagiu. Balticii au fost primii care aflaseră pe pielea lor, un an mai devreme, cum ştiu trupele OMON să restabilească „ordinea constituţională”. Au simţit-o şi georgienii, într-o noapte de aprilie, la Tbilisi, însângerată de lopeţile geniştilor sovietici folosite pe post de satâre. Scăpaţi mai ieftin din încleştarea „fratelui mai mare”, moldovenii s-au înfăţişat printre ultimii la festinul independenţei. Poate de aceea, extazul colectiv din ziua de 27 august 1991, la Chişinău, îmi dăduse o premoniţie de rău augur. Sloganurile unioniste au răsunat la toate manifestările protestatare din acei ani. Independenţa, ca lozincă, a fost formulată destul de târziu, abia în vara lui 1991. Zăpăciţi de cursul debordant al evenimentelor, basarabenii nu ştiau foarte clar ce cale vor să urmeze şi dacă parlamentul ar fi proclamat Unirea cu România, ca în 1918, aşa rămânea. Independenţa apărea de pe atunci ca un proiect minimal – un sinonim pentru „suveranitatea” proclamată în iunie 1990, o tautologie. A o clama încă o dată însemna să te mulţumeşti cu puţinul, când puteai avea totul. Basarabia a trecut în acele zile demenţiale pe lângă o fantă mirabilă a istoriei, pe care dacă nu o ignora, s-ar fi strecurat într-o altă realitate. Unicitatea acelui moment abia azi o putem evalua. În epocă, independenţa a fost considerată un act provizoriu, mulţumindu-i pe toţi. Rusofonilor le-a oferit un răgaz pentru acomodare (şi regrupare!), unioniştii au luat independenţa ca pe o etapă tranzitorie spre eliminarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov. România însăşi i-a încurajat să gândească astfel, grăbindu-se să recunoască „neatârnarea” fostei sale provincii.
„Ce s-ar fi întâmplat dacă se vota Unirea?” Această întrebare nu poate fi disociată de o alta, şi anume: „Cum s-ar fi mişcat România, dacă la Bucureşti, în decembrie 1989, se instala un regim cu adevărat democratic, nu o putere gata să-şi reafirme obedienţa faţă de Moscova, după „defecţiunea naţionalistă” a bezmeticului Ceauşescu? Acest „dacă” speculativ, legat de evenimentele de-acum 16-18 ani, are, de fapt, doi versanţi inseparabili: unul românesc şi altul basarabean. Căci dacă Bucureştiul ar fi încurajat tendinţele unioniste ale moldovenilor, pe ruinele URSS, la 1 ianuarie 2007 Uniunea Europeană şi-ar fi instalat, probabil, graniţa pe Nistru şi nu pe Prut. După reunificarea germană, o revendicare la fel de legitimă a românilor ar fi fost susţinută de Occident doar sub rezerva unei democratizări şi decomunizări rapide a ambilor „logodnici” (inclusiv prin adoptarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara).
Istoria contrafactuală rămâne un joc intelectual. Tot ce avem de făcut în acest moment este să cercetăm independenţa „reală”, cea care a fost preferată Unirii cu România, în august 1991. Republica Moldova se află în plină schizofrenie politico-identitară. După 16 ani, la Chişinău guvernează nişte oameni care întreaga viaţă au fost inamici ai independenţei – comuniştii. Aceştia o apără azi împotriva valorilor care au făcut-o posibilă – limba română, istoria şi cultura naţională – nu în numele lor. Dacă sub ocupaţia sovietică, independenţa a fost o formă de emancipare faţă de Moscova, după dispariţia imperiului, independenţa şi-a inversat sensul, devenind o formă de continuitate a vechilor servituţi (ce mai teză de doctorat despre „ciudatele teritorii din Est” ar ieşi din asta!) Însă nu poţi construi o conştiinţă statală, de care cetăţenii tăi să fie mândri, fără o democratizare adevărată a societăţii. Iar aceste obiective te vor aduce, implacabil, mai aproape de România şi de Uniunea Europeană. Nu există o „a treia cale”.
În toţi aceşti ani, ruşii au şantajat Moldova cu proiecte de „pacificare şi reintegrare teritorială”. Demagogia în jurul reglementării transnistrene a înlocuit dezbaterile legate de democratizare şi europenizare. Conflictul este cu atât mai paradoxal cu cât între Voronin şi Smirnov nu ar trebui să existe divergenţe esenţiale. Sunt la fel de pro-ruşi amândoi, şi unul şi celălalt îl sărbătoresc pe Lenin şi „eliberarea Moldovei de sub jugul fasciştilor români”, doi pioni pe care îi manevrează Moscova pentru a-şi menţine dominaţia în acest colţ al Europei. Doar că, spre deosebire de „omologul” său de la Tiraspol, dl Voronin are o problemă: el guvernează peste o comunitate care îşi trage sevele din alte surse decât cele sovietice, de aceea liderul comunist nu-şi va putea depăşi niciodată complexul de legitimitate.
După 16 ani de „independenţă”, Republica Moldova a rămas, fundamental, o ţară subordonată. Singurul remediu pentru această stare de ne-libertate, cea care generează şi actualele tensiuni dintre Chişinău şi Bucureşti, este schimbarea realităţilor sale interne. Prin răbdare, inteligenţă şi voinţă politică.

This entry was posted in politic. Bookmark the permalink.

Leave a Reply