KulturKontakt Austria – „trambulina” vieneză pentru literatura română din Moldova

Un proiect precum Cultură şi management cultural în Uniunea Europeană, pe care îl susţinem la Contrafort, nu se poate nutri exclusiv din transcrierea unor documente sau opinii exprimate de diverşi actanţi ai domeniului – manageri, legislatori, oameni implicaţi în promovarea operelor de artă şi în apărarea drepturilor de autor, sau chiar artişti, creatori, care servesc adesea doar ca fundal sau pretext pentru mânuitorii limbii de lemn ai politicilor culturale – el, acest proiect, capătă corporalitate, „miros” şi „gust”, cum se spune, graţie unor experienţe personale. Am avut ocazia să verific pe propria piele validitatea acestei teze la mai puţin de o lună de la inaugurarea proiectului nostru, graţie unei importante fundaţii de stat de la Viena, numită KulturKontakt Austria, care se ocupă de susţinerea programelor şi contactelor culturale cu Europa Centrală şi de Sud-Est. Am fost invitaţi, Irina Nechit şi subsemnatul, să susţinem o serată de lecturi literare la Viena în incinta Radiokulturhaus – sala de concerte şi spectacole a Radiodifuziunii de stat austriece. Ce am înţeles, ce am reţinut din această experienţă merită, cu siguranţă, să fie redat.
Austria ÅŸi Viena au fost prima Å£ară ÅŸi prima metropolă occidentală pe care le-am vizitat după căderea URSS-ului. Se întâmpla în septembrie 1995 ÅŸi participam la o reuniune a revistelor de cultură din Europa, botezată „fin de siècle”. ÃŽnainte de a încerca să-mi sistematizez actualele impresii, am fost tentat să-mi revăd notele de drum inspirate de precedenta mea vizită la Viena. Am făcut-o nu dintr-un imbold narcisiac, ci pentru că mi-am dat seama, după 12 ani, că nu mai sunt nici eu acelaÅŸi ÅŸi că nu mai e aceeaÅŸi nici lumea vestică la care mă raportam. AÅŸadar, prima nepotrivire: mi-am pierdut uimirile ÅŸi candorile în faÅ£a Occidentului, nu mă atrage turismul cultural în stare „pură”. Am nevoie de un scop, de o intenÅ£ie bine conturată, animată de voinÅ£a săvârÅŸirii unor fapte. La 1995, cu percepÅ£ia încă proaspătă ÅŸi inocentă, etalam o bucurie exagerată faţă de ideea de a îmbrăţiÅŸa lumea liberă ÅŸi cosmopolită. Toate drumurile îmi păreau deschise. DeÅŸi trăiam în Moldova o mini-restauraÅ£ie agrariană, resursele mele de entuziasm erau intacte. Azi, după 12 ani, nu mai sunt atât de dispus să-mi învestesc energia în ceva ce nu ar da rezultate imediate: am devenit mai parcimonios cu timpul pe care îl am la dispoziÅ£ie: mai scurt, mai angoasat. Europa s-a extins până la Prut, chiar dacă deocamdată instituÅ£ional nu ÅŸi la nivelul mentalităţilor, Moldova a rămas pe dinafara „sfintei familii” ÅŸi această excludere îţi readuce în suflet străvechiul sentiment de victimă a istoriei. Mai vorbeam în textul inspirat de prima mea vizită la Viena de un nou Ev Mediu, de o comunitate de intelectuali care comunică într-un idiom universal al valorilor, ignorând determinările ÅŸi prejudecăţile naÅ£ionale. Astăzi această perspectivă mi se pare ÅŸi ea considerabil afectată de utopie. Oriunde îmi arunc ochii, constat o explozie a diferenÅ£elor politice, economice, culturale, religioase, un „sabat” al parohialismelor care înveninează Europa ÅŸi întregul mapamond. Un singur element pozitiv, cu valoare documentară, mă face să pun surdină anxietăţilor ÅŸi contradicÅ£iilor ce mă locuiesc. La Viena, acum 12 ani, la una dintre ÅŸedinÅ£ele conferinÅ£ei la care participam, ni s-a făcut o demonstraÅ£ie în premieră a modului în care funcÅ£ionează Internetul. Nu îmi puteam imagina la acea dată cât de familiară, cât de indispensabilă existenÅ£ei noastre va deveni în scurt timp reÅ£eaua invizibilă care leagă toate calculatoarele de pe planetă. Åži cum ne va ajuta în munca noastră cotidiană, în menÅ£inerea contactelor cu lumea. Internetul, acest vehicul al globalizării într-o eră digitală, dominată generic de particula post- (post-istoric, post-modern, post-industrial, post-geografic…), este poate singura garanÅ£ie că nu ne mai putem întoarce într-o dictatură sălbatică ÅŸi autistă. Răul însă rămâne aici, alături de noi, e tovarăşul nostru de drum, ne obligă să-i învăţăm noile înfăţişări: mai abstruse, mai înÅŸelătoare, mai sofisticate.

***
Gazde discrete şi generoase, doamnele de la KulturKontakt, cu care comunicasem până atunci doar prin e-mail şi telefonic, ne-au oferit, la Viena, aproximativ 24 de ore pentru a ne acomoda cu hotelul şi pentru a (re)cunoaşte oraşul, înainte de a ne arunca în „focul” confruntării cu publicul vienez. Apoi alte 48 de ore după eveniment, pentru a ne relaxa şi elimina acumulările toxice de acasă. Bunătatea lor trebuia recompensată printr-o prestaţie fără cusur, şi în ceea ce ne priveşte eram decişi să facem o figură onorabilă, sub o singură rezervă: nu ştiam în faţa cui. Câţi oameni şi-ar fi sacrificat o după-amiază de sâmbătă, caldă şi senină, de dragul unor scriitori dintr-o ţară obscură, greu de localizat pe hartă, când puteai să-ţi satisfaci pofta de literatură şi de frumos răspunzând numeroaselor tentaţii culturale pe care ţi le oferă Viena? Din fericire, temerile noastre nu s-au confirmat. KulturKontakt a făcut un serios efort de promovare şi am avut o asistenţă numeroasă. O sală mare, învăluită în întuneric, camuflând privirile sceptice, sau doar exigente ale publicului, şi o scenă pe care noi, cei doi protagonişti ai evenimentului, aşezaţi la mese separate, decupaţi în dreptunghiuri de lumină crudă, care îţi revela fiecare mişcare, fiecare tresărire a muşchilor feţei, fără ca tu să-ţi poţi verifica pe chipurile spectatorilor aceste mici accidente. Între noi, fixat strategic, actorul Klaus Haberl – atent, sobru şi empatic – dădea glas versiunilor în germană a poemelor Irinei şi a fragmentelor mele de proză şi eseu, evoluând pe post de liant între noi, autorii străini, şi publicul vernacular, ce trebuia convins că meritase să dea 11 Euro pe biletul de intrare.
Lectura literară s-a desfăşurat, până la urmă, după un tipic îndelung exersat de KulturKontakt ÅŸi de „îngerul” nostru păzitor, doamna Annemarie Türk, ÅŸefa departamentului Cultură ÅŸi Sponsorizare de la această fundaÅ£ie – atentă, cordială ÅŸi eficientă –, ajutată de Katarzyna Uszynska (consultantă pentru arte fotografice, film ÅŸi noile medii). Serata a fost pigmentată cu scurte reprize muzicale, realizate de clarinetistul Alexandr Danilov (un tânăr ÅŸi talentat component al orchestrei prezidenÅ£iale de la ChiÅŸinău), ÅŸi de acordeonistul Isaak Loberan, născut la ChiÅŸinău, rezident la Viena de mai mulÅ£i ani. Ei au avut de completat, prin limbajul instrumentelor muzicale, identitatea (pentru unii destul de haÅŸurată) a locului de unde veneam. Citirea alternativă a textelor a fost urmată de un dialog al scriitorilor invitaÅ£i cu d-na Gabriela Madeja, moderatoarea seratei. ÃŽn colÅ£ul său de scenă, luminat de o veioză, manevrând butoanele unui imaginar pupitru de comandă, d-na Madeja ne-a oferit o mostră de administrare profesionistă a unei întâlniri literare, în care simÅ£ul ritmului ÅŸi oportunităţile atent supravegheate, rigoarea intermezzo-urilor tematice ÅŸi fina cunoaÅŸtere a psihologiei publicului, intuirea orizontului său de aÅŸteptare reprezintă cheia reuÅŸitei. Moderatoare cu experienţă, realizatoare de emisiuni culturale TV, dna Gabriela Madeja ÅŸi-a trăit, însă, alături de noi toÅ£i, momentul său de stupoare în faÅ£a impetuosului ambasador al Republicii Moldova în Austria, care a dorit să intervină în derularea scenariului, cu mulÅ£umiri la adresa organizatorilor ÅŸi cu reproÅŸuri „tandre” adresate scriitorilor din Moldova. D-lui Victor Postolachi nu i-au sunat prea bine unele comentarii critice ale noastre pe marginea politicii oficialităţilor de la ChiÅŸinău. Nu ne-am supărat pe dl ambasador. Dimpotrivă, am avut toată înÅ£elegerea pentru situaÅ£ia sa ingrată. Dl Postolachi îşi dă, probabil, întreaga silinÅ£a pentru a-ÅŸi reprezenta cum se cuvine Å£ara, încercând să „salveze”, în calitatea sa de diplomat acreditat la Viena, obrazul autorităţilor de acasă (i-am ÅŸi reamintit d-lui ambasador, la sfârÅŸitul seratei, o vorbă memorabilă a lui Andrei PleÅŸu, din perioada ministeriatului său de le Externe: „DaÅ£i-mi o bună politică internă ÅŸi vă voi oferi, în schimb, o excelentă politică externă!”). Dar aÅŸ vrea să formulez o observaÅ£ie de principiu: reprezentanÅ£ii Republicii Moldova din străinătate ar fi bine să se acomodeze cu ideea că scriitorii sunt, în general ÅŸi pretutindeni în lume, spirite independente, fiinÅ£e nonconformiste. Ei sunt obiÅŸnuiÅ£i să vorbească liber, fără ipocrizii ÅŸi zorzoane diplomatice, ÅŸi tocmai această libertate a lor constituie, până la urmă, cea mai convingătoare „carte de vizită” pentru o Å£ară care susÅ£ine cu tărie că apără valorile democratice. Adevărata putere începe în momentul în care nu Å£i-e frică să o pui în discuÅ£ie – aÅŸ grava această sentinţă pe uÅŸa tuturor sediilor de stat din Republica Moldova – de la preÅŸedinÅ£ie, parlament ÅŸi guvern, până la cea mai umilă primărie de comună. Occidentul încurajează libertatea de exprimare, în timp ce în Basarabia scriitorii sunt suspectaÅ£i, urâţi de autorităţi, declaraÅ£i „duÅŸmani ai statalităţii”, televiziunea de stat îi sabotează, creaÅ£ia literară, revistele de cultură, editurile nu au parte de nici un fel de sprijin din partea statului, căruia îi plătesc impozite. Cum ar putea să respecte străinii Republica Moldova, dacă ea însăşi nu-ÅŸi respectă oamenii de spirit?…
Dincolo de acest episod plin de învăţăminte, cred, pentru toată lumea (pentru că ÅŸi noi, scriitorii basarabeni, nu strică să ne gândim, uneori, cum rezonează vorbele noastre în urechile unui public neavizat), în acea seară, la Radiokulturhaus, am avut sentimentul patriei în întreaga lui complexitate. Åži le mulÅ£umesc pe această cale grupului de compatrioÅ£i, din Moldova ÅŸi România, care ne-au susÅ£inut pe parcursul evoluÅ£iei noastre, au vibrat la textele ÅŸi opiniile exprimate de pe scenă: traducătoarea Aranca Munteanu, tânărul Denis Pallady, originar din GalaÅ£i, Karl ÅŸi Olga Petrovsky, aceasta din urmă preÅŸedinta „Comunităţii Moldovenilor din Austria”, proaspăt înregistrată, ceilalÅ£i, mai discreÅ£i angajaÅ£i ai ambasadei… AÅŸ vrea să adresez un gând bun ÅŸi prietenului Dan Lungu, prozatorul de la IaÅŸi, fost rezident al fundaÅ£iei KulturKontakt, având o carte în curs de apariÅ£ie la Viena, care nu a fost străin de ideea invitării unor scriitori basarabeni pentru lecturi publice în augusta metropolă de pe Dunăre.

***
Viena trebuie văzută, nu povestită. Din 1991 încoace ÅŸi mai ales în ultimi ani, numeroÅŸi români din Å£ară, dar ÅŸi un număr semnificativ de basarabeni au vizitat fosta capitală a lui Franz Joseph ÅŸi Maria Theresa. La Viena se desfăşoară o mulÅ£ime de reuniuni internaÅ£ionale, inclusiv se discută intens ÅŸi fără rezultate palpabile despre conflictul transnistrean. Emblemă artistică ÅŸi citadelă a Europei (memoria asediului Vienei de către turci, la 1683, este încă vie aici, deÅŸi e disputată ÅŸi de polonezi!), splendoarea palatelor ÅŸi parcurilor imperiale – desenate perfect geometric, ai zice, de mâna unui artist situat la înălÅ£imea norilor, o iscusinţă în genul simetriilor figurative, trasate pe câmpurile verzi ale ScoÅ£iei ÅŸi Ţării Galilor de către extratereÅŸtri. Bulevardele largi, fântânile arteziene, împodobite cu sculpturi opulente, caleÅŸtile cu cai la Neue Hofburg (Noul palat imperial), procurând delicii, contra cost, turiÅŸtilor înstăriÅ£i (majoritatea ruÅŸi), aura maiestuoasă a Operei, Palatul Parlamentului (Reichsrat-ul), conceput după model antic grecesc, ÅŸi statuia Athenei de la intrare… Viena, oraÅŸul lui Mozart (o efigie ubicuă) ÅŸi al pictorilor celebri, între care doi cel puÅ£in – Gustav Klimt ÅŸi Pieter Bruegel cel Bătrân – mi-au atins sensibilitatea. Primul întruchipează prin opera sa inconfundabilă ceea ce s-a numit la belle époque vieneză, un interval al creativităţii debordante, la sfârÅŸitul sec. 19 – începutul sec. 20, perioadă întreruptă de crahul monarhiei chesaro-crăieÅŸti, la 1918, când dispar, uluitor, Klimt, Egon Schiele, Otto Wagner, Ferdinand Hodler, Koloman Moser… – mai toÅ£i suprarealiÅŸtii de la Viena. Celălalt, Pieter Bruegel cel Bătrân, este un „vienez” prin adopÅ£ie: Kunsthistorisches Museum găzduieÅŸte cea mai mare colecÅ£ie de lucrări din lume ale olandezului – 14 în total, ÅŸi cine este împătimit de arta lui Bruegel are parte de un adevărat regal în sala integral rezervată acestuia. Notez două dintre tablourile pe care le-am revăzut cu mare satisfacÅ£ie, acum în original: Vânătorii pe zăpadă – fascinantă impresia pe care o degajă, de iarnă mirifică ÅŸi eternă –, ÅŸi Turnul Babel – paradigma aroganÅ£ei nemăsurate a omului, pedepsită de divinitate. Trec peste sensul comun, global al pânzei, pentru a mă pierde în labirintul detaliului minuscul, pe care înainte l am ignorat. NesfârÅŸita răbdare ÅŸi ingeniozitate a artistului de a zugrăvi scene particulare, mici istorii pe diferitele nivele ale monstruoasei construcÅ£ii, unde miÅŸună gâzele-meÅŸteri. Mituri biblice „actualizate” în Flandra secolului XVI.
„Femeile” lui Klimt te însoţesc pretutindeni la Viena: le vezi în postere, pe tricouri şi pe ceştile din galantarele magazinelor de suveniruri – celebrele Nuda Veritas, Portretul lui Adele Bloch-Bauer, în toate versiunile sale, Sărutul şi Danae (fixez doar pe cele mai cunoscute) au fost cooptate, reciclate, revalorificate, asemeni Monei Lisa, de industria publicitară, perpetuând, fie şi în acest mod popular-derizoriu, dar foarte profitabil financiar, faima autorului. Îl găsesc pe Gustav Klimt într-un studio fotografic de pe Friedrichstrasse, ornat cu instantanee din diverse perioade, dar mai ales clipe (!) din viaţă. O imagine îmi atrage atenţia: artistul în grădina casei sale, surprins la primele ceasuri ale dimineţii – poartă o lungă robă de pictor, curgându i în falduri largi până la pământ, şi ţine o pisică în braţe. Posteritatea a reţinut, din scenografia acelui moment, imortalizat de uriaşa şi greoaia maşinărie a aparatului de fotografiat, aburcat pe trepied, o expresie de stupefacţie amuzată: este privirea geniului căruia nu-i pasă.
Nu ştiu câtă frivolitate artistică şi boemă asumată îşi mai pot permite artiştii în vremurile noastre, atât de raţionalizate. Când, de cele mai multe ori, nu mai e vorba de libertate, ci de iresponsabilitate, de calcul, nu de noroc. De aceea există fundaţii precum KulturKontakt, făcute să le amortizeze crizele de inspiraţie şi dificultăţile de comunicare, sponsorizându-le expoziţiile, turneele, apariţiile editoriale, acoperindu-le preţioasele „concedii” de creaţie. Lipsiţi de iluzii, dar înarmaţi cu ştiinţa efortului teluric, nespectaculos pe care îl au de făcut pentru a răzbi, scriitorii români din Moldova vor găsi la Viena o autentică „trambulină” europeană. Also los! Let’s work! Să trecem la treabă.

This entry was posted in social. Bookmark the permalink.

Leave a Reply