Un proiect precum Cultură şi management cultural în Uniunea Europeană, pe care îl susţinem la Contrafort, nu se poate nutri exclusiv din transcrierea unor documente sau opinii exprimate de diverşi actanţi ai domeniului – manageri, legislatori, oameni implicaţi în promovarea operelor de artă şi în apărarea drepturilor de autor, sau chiar artişti, creatori, care servesc adesea doar ca fundal sau pretext pentru mânuitorii limbii de lemn ai politicilor culturale – el, acest proiect, capătă corporalitate, „miros” şi „gust”, cum se spune, graţie unor experienţe personale. Am avut ocazia să verific pe propria piele validitatea acestei teze la mai puţin de o lună de la inaugurarea proiectului nostru, graţie unei importante fundaţii de stat de la Viena, numită KulturKontakt Austria, care se ocupă de susţinerea programelor şi contactelor culturale cu Europa Centrală şi de Sud-Est. Am fost invitaţi, Irina Nechit şi subsemnatul, să susţinem o serată de lecturi literare la Viena în incinta Radiokulturhaus – sala de concerte şi spectacole a Radiodifuziunii de stat austriece. Ce am înţeles, ce am reţinut din această experienţă merită, cu siguranţă, să fie redat.
Austria şi Viena au fost prima ţară şi prima metropolă occidentală pe care le-am vizitat după căderea URSS-ului. Se întâmpla în septembrie 1995 şi participam la o reuniune a revistelor de cultură din Europa, botezată „fin de siècle”. Înainte de a încerca să-mi sistematizez actualele impresii, am fost tentat să-mi revăd notele de drum inspirate de precedenta mea vizită la Viena. Am făcut-o nu dintr-un imbold narcisiac, ci pentru că mi-am dat seama, după 12 ani, că nu mai sunt nici eu acelaşi şi că nu mai e aceeaşi nici lumea vestică la care mă raportam. Aşadar, prima nepotrivire: mi-am pierdut uimirile şi candorile în faţa Occidentului, nu mă atrage turismul cultural în stare „pură”. Am nevoie de un scop, de o intenţie bine conturată, animată de voinţa săvârşirii unor fapte. La 1995, cu percepţia încă proaspătă şi inocentă, etalam o bucurie exagerată faţă de ideea de a îmbrăţişa lumea liberă şi cosmopolită. Toate drumurile îmi păreau deschise. Deşi trăiam în Moldova o mini-restauraţie agrariană, resursele mele de entuziasm erau intacte. Azi, după 12 ani, nu mai sunt atât de dispus să-mi învestesc energia în ceva ce nu ar da rezultate imediate: am devenit mai parcimonios cu timpul pe care îl am la dispoziţie: mai scurt, mai angoasat. Europa s-a extins până la Prut, chiar dacă deocamdată instituţional nu şi la nivelul mentalităţilor, Moldova a rămas pe dinafara „sfintei familii” şi această excludere îţi readuce în suflet străvechiul sentiment de victimă a istoriei. Mai vorbeam în textul inspirat de prima mea vizită la Viena de un nou Ev Mediu, de o comunitate de intelectuali care comunică într-un idiom universal al valorilor, ignorând determinările şi prejudecăţile naţionale. Astăzi această perspectivă mi se pare şi ea considerabil afectată de utopie. Oriunde îmi arunc ochii, constat o explozie a diferenţelor politice, economice, culturale, religioase, un „sabat” al parohialismelor care înveninează Europa şi întregul mapamond. Un singur element pozitiv, cu valoare documentară, mă face să pun surdină anxietăţilor şi contradicţiilor ce mă locuiesc. La Viena, acum 12 ani, la una dintre şedinţele conferinţei la care participam, ni s-a făcut o demonstraţie în premieră a modului în care funcţionează Internetul. Nu îmi puteam imagina la acea dată cât de familiară, cât de indispensabilă existenţei noastre va deveni în scurt timp reţeaua invizibilă care leagă toate calculatoarele de pe planetă. Şi cum ne va ajuta în munca noastră cotidiană, în menţinerea contactelor cu lumea. Internetul, acest vehicul al globalizării într-o eră digitală, dominată generic de particula post- (post-istoric, post-modern, post-industrial, post-geografic…), este poate singura garanţie că nu ne mai putem întoarce într-o dictatură sălbatică şi autistă. Răul însă rămâne aici, alături de noi, e tovarăşul nostru de drum, ne obligă să-i învăţăm noile înfăţişări: mai abstruse, mai înşelătoare, mai sofisticate.

***
Gazde discrete şi generoase, doamnele de la KulturKontakt, cu care comunicasem până atunci doar prin e-mail şi telefonic, ne-au oferit, la Viena, aproximativ 24 de ore pentru a ne acomoda cu hotelul şi pentru a (re)cunoaşte oraşul, înainte de a ne arunca în „focul” confruntării cu publicul vienez. Apoi alte 48 de ore după eveniment, pentru a ne relaxa şi elimina acumulările toxice de acasă. Bunătatea lor trebuia recompensată printr-o prestaţie fără cusur, şi în ceea ce ne priveşte eram decişi să facem o figură onorabilă, sub o singură rezervă: nu ştiam în faţa cui. Câţi oameni şi-ar fi sacrificat o după-amiază de sâmbătă, caldă şi senină, de dragul unor scriitori dintr-o ţară obscură, greu de localizat pe hartă, când puteai să-ţi satisfaci pofta de literatură şi de frumos răspunzând numeroaselor tentaţii culturale pe care ţi le oferă Viena? Din fericire, temerile noastre nu s-au confirmat. KulturKontakt a făcut un serios efort de promovare şi am avut o asistenţă numeroasă. O sală mare, învăluită în întuneric, camuflând privirile sceptice, sau doar exigente ale publicului, şi o scenă pe care noi, cei doi protagonişti ai evenimentului, aşezaţi la mese separate, decupaţi în dreptunghiuri de lumină crudă, care îţi revela fiecare mişcare, fiecare tresărire a muşchilor feţei, fără ca tu să-ţi poţi verifica pe chipurile spectatorilor aceste mici accidente. Între noi, fixat strategic, actorul Klaus Haberl – atent, sobru şi empatic – dădea glas versiunilor în germană a poemelor Irinei şi a fragmentelor mele de proză şi eseu, evoluând pe post de liant între noi, autorii străini, şi publicul vernacular, ce trebuia convins că meritase să dea 11 Euro pe biletul de intrare.
Lectura literară s-a desfăşurat, până la urmă, după un tipic îndelung exersat de KulturKontakt şi de „îngerul” nostru păzitor, doamna Annemarie Türk, şefa departamentului Cultură şi Sponsorizare de la această fundaţie – atentă, cordială şi eficientă –, ajutată de Katarzyna Uszynska (consultantă pentru arte fotografice, film şi noile medii). Serata a fost pigmentată cu scurte reprize muzicale, realizate de clarinetistul Alexandr Danilov (un tânăr şi talentat component al orchestrei prezidenţiale de la Chişinău), şi de acordeonistul Isaak Loberan, născut la Chişinău, rezident la Viena de mai mulţi ani. Ei au avut de completat, prin limbajul instrumentelor muzicale, identitatea (pentru unii destul de haşurată) a locului de unde veneam. Citirea alternativă a textelor a fost urmată de un dialog al scriitorilor invitaţi cu d-na Gabriela Madeja, moderatoarea seratei. În colţul său de scenă, luminat de o veioză, manevrând butoanele unui imaginar pupitru de comandă, d-na Madeja ne-a oferit o mostră de administrare profesionistă a unei întâlniri literare, în care simţul ritmului şi oportunităţile atent supravegheate, rigoarea intermezzo-urilor tematice şi fina cunoaştere a psihologiei publicului, intuirea orizontului său de aşteptare reprezintă cheia reuşitei. Moderatoare cu experienţă, realizatoare de emisiuni culturale TV, dna Gabriela Madeja şi-a trăit, însă, alături de noi toţi, momentul său de stupoare în faţa impetuosului ambasador al Republicii Moldova în Austria, care a dorit să intervină în derularea scenariului, cu mulţumiri la adresa organizatorilor şi cu reproşuri „tandre” adresate scriitorilor din Moldova. D-lui Victor Postolachi nu i-au sunat prea bine unele comentarii critice ale noastre pe marginea politicii oficialităţilor de la Chişinău. Nu ne-am supărat pe dl ambasador. Dimpotrivă, am avut toată înţelegerea pentru situaţia sa ingrată. Dl Postolachi îşi dă, probabil, întreaga silinţa pentru a-şi reprezenta cum se cuvine ţara, încercând să „salveze”, în calitatea sa de diplomat acreditat la Viena, obrazul autorităţilor de acasă (i-am şi reamintit d-lui ambasador, la sfârşitul seratei, o vorbă memorabilă a lui Andrei Pleşu, din perioada ministeriatului său de le Externe: „Daţi-mi o bună politică internă şi vă voi oferi, în schimb, o excelentă politică externă!”). Dar aş vrea să formulez o observaţie de principiu: reprezentanţii Republicii Moldova din străinătate ar fi bine să se acomodeze cu ideea că scriitorii sunt, în general şi pretutindeni în lume, spirite independente, fiinţe nonconformiste. Ei sunt obişnuiţi să vorbească liber, fără ipocrizii şi zorzoane diplomatice, şi tocmai această libertate a lor constituie, până la urmă, cea mai convingătoare „carte de vizită” pentru o ţară care susţine cu tărie că apără valorile democratice. Adevărata putere începe în momentul în care nu ţi-e frică să o pui în discuţie – aş grava această sentinţă pe uşa tuturor sediilor de stat din Republica Moldova – de la preşedinţie, parlament şi guvern, până la cea mai umilă primărie de comună. Occidentul încurajează libertatea de exprimare, în timp ce în Basarabia scriitorii sunt suspectaţi, urâţi de autorităţi, declaraţi „duşmani ai statalităţii”, televiziunea de stat îi sabotează, creaţia literară, revistele de cultură, editurile nu au parte de nici un fel de sprijin din partea statului, căruia îi plătesc impozite. Cum ar putea să respecte străinii Republica Moldova, dacă ea însăşi nu-şi respectă oamenii de spirit?…
Dincolo de acest episod plin de învăţăminte, cred, pentru toată lumea (pentru că şi noi, scriitorii basarabeni, nu strică să ne gândim, uneori, cum rezonează vorbele noastre în urechile unui public neavizat), în acea seară, la Radiokulturhaus, am avut sentimentul patriei în întreaga lui complexitate. Şi le mulţumesc pe această cale grupului de compatrioţi, din Moldova şi România, care ne-au susţinut pe parcursul evoluţiei noastre, au vibrat la textele şi opiniile exprimate de pe scenă: traducătoarea Aranca Munteanu, tânărul Denis Pallady, originar din Galaţi, Karl şi Olga Petrovsky, aceasta din urmă preşedinta „Comunităţii Moldovenilor din Austria”, proaspăt înregistrată, ceilalţi, mai discreţi angajaţi ai ambasadei… Aş vrea să adresez un gând bun şi prietenului Dan Lungu, prozatorul de la Iaşi, fost rezident al fundaţiei KulturKontakt, având o carte în curs de apariţie la Viena, care nu a fost străin de ideea invitării unor scriitori basarabeni pentru lecturi publice în augusta metropolă de pe Dunăre.

***
Viena trebuie văzută, nu povestită. Din 1991 încoace şi mai ales în ultimi ani, numeroşi români din ţară, dar şi un număr semnificativ de basarabeni au vizitat fosta capitală a lui Franz Joseph şi Maria Theresa. La Viena se desfăşoară o mulţime de reuniuni internaţionale, inclusiv se discută intens şi fără rezultate palpabile despre conflictul transnistrean. Emblemă artistică şi citadelă a Europei (memoria asediului Vienei de către turci, la 1683, este încă vie aici, deşi e disputată şi de polonezi!), splendoarea palatelor şi parcurilor imperiale – desenate perfect geometric, ai zice, de mâna unui artist situat la înălţimea norilor, o iscusinţă în genul simetriilor figurative, trasate pe câmpurile verzi ale Scoţiei şi Ţării Galilor de către extratereştri. Bulevardele largi, fântânile arteziene, împodobite cu sculpturi opulente, caleştile cu cai la Neue Hofburg (Noul palat imperial), procurând delicii, contra cost, turiştilor înstăriţi (majoritatea ruşi), aura maiestuoasă a Operei, Palatul Parlamentului (Reichsrat-ul), conceput după model antic grecesc, şi statuia Athenei de la intrare… Viena, oraşul lui Mozart (o efigie ubicuă) şi al pictorilor celebri, între care doi cel puţin – Gustav Klimt şi Pieter Bruegel cel Bătrân – mi-au atins sensibilitatea. Primul întruchipează prin opera sa inconfundabilă ceea ce s-a numit la belle époque vieneză, un interval al creativităţii debordante, la sfârşitul sec. 19 – începutul sec. 20, perioadă întreruptă de crahul monarhiei chesaro-crăieşti, la 1918, când dispar, uluitor, Klimt, Egon Schiele, Otto Wagner, Ferdinand Hodler, Koloman Moser… – mai toţi suprarealiştii de la Viena. Celălalt, Pieter Bruegel cel Bătrân, este un „vienez” prin adopţie: Kunsthistorisches Museum găzduieşte cea mai mare colecţie de lucrări din lume ale olandezului – 14 în total, şi cine este împătimit de arta lui Bruegel are parte de un adevărat regal în sala integral rezervată acestuia. Notez două dintre tablourile pe care le-am revăzut cu mare satisfacţie, acum în original: Vânătorii pe zăpadă – fascinantă impresia pe care o degajă, de iarnă mirifică şi eternă –, şi Turnul Babel – paradigma aroganţei nemăsurate a omului, pedepsită de divinitate. Trec peste sensul comun, global al pânzei, pentru a mă pierde în labirintul detaliului minuscul, pe care înainte l am ignorat. Nesfârşita răbdare şi ingeniozitate a artistului de a zugrăvi scene particulare, mici istorii pe diferitele nivele ale monstruoasei construcţii, unde mişună gâzele-meşteri. Mituri biblice „actualizate” în Flandra secolului XVI.
„Femeile” lui Klimt te însoţesc pretutindeni la Viena: le vezi în postere, pe tricouri şi pe ceştile din galantarele magazinelor de suveniruri – celebrele Nuda Veritas, Portretul lui Adele Bloch-Bauer, în toate versiunile sale, Sărutul şi Danae (fixez doar pe cele mai cunoscute) au fost cooptate, reciclate, revalorificate, asemeni Monei Lisa, de industria publicitară, perpetuând, fie şi în acest mod popular-derizoriu, dar foarte profitabil financiar, faima autorului. Îl găsesc pe Gustav Klimt într-un studio fotografic de pe Friedrichstrasse, ornat cu instantanee din diverse perioade, dar mai ales clipe (!) din viaţă. O imagine îmi atrage atenţia: artistul în grădina casei sale, surprins la primele ceasuri ale dimineţii – poartă o lungă robă de pictor, curgându i în falduri largi până la pământ, şi ţine o pisică în braţe. Posteritatea a reţinut, din scenografia acelui moment, imortalizat de uriaşa şi greoaia maşinărie a aparatului de fotografiat, aburcat pe trepied, o expresie de stupefacţie amuzată: este privirea geniului căruia nu-i pasă.
Nu ştiu câtă frivolitate artistică şi boemă asumată îşi mai pot permite artiştii în vremurile noastre, atât de raţionalizate. Când, de cele mai multe ori, nu mai e vorba de libertate, ci de iresponsabilitate, de calcul, nu de noroc. De aceea există fundaţii precum KulturKontakt, făcute să le amortizeze crizele de inspiraţie şi dificultăţile de comunicare, sponsorizându-le expoziţiile, turneele, apariţiile editoriale, acoperindu-le preţioasele „concedii” de creaţie. Lipsiţi de iluzii, dar înarmaţi cu ştiinţa efortului teluric, nespectaculos pe care îl au de făcut pentru a răzbi, scriitorii români din Moldova vor găsi la Viena o autentică „trambulină” europeană. Also los! Let’s work! Să trecem la treabă.

Trackback URI | Comments RSS

Leave a Reply

You must be logged in to post a comment.