Vitalie Ciobanu

Valentina Tăzlăuanu: Dragă Vitalie Ciobanu, cartea apărută de curând se numește Zilele după Oreste. Este Oreste un personaj esențial pentru proza ta?

Vitalie Ciobanu: Oreste e un fel de călăuză a cărții, un personaj emblematic pentru o epocă, pentru drama existențială a intelectualului din Est (o temă care mă preocupă de mult). Zilele după Oreste e prima nuvelă pe care am publicat-o după mai mulți ani de la debutul meu literar, Schimbarea din strajă (1991), cu ea mă întorceam în prezent, plonjam în bulboana tranziției noastre post-sovietice și, în același timp, deschideam o altă etapă în biografia mea de autor de ficțiune, după escapada în secolul al XVIII-lea cu romanul meu de debut.

Volumul Zilele după Oreste cuprinde 7 nuvele, tot atâta ipostaze ale omului ratat, ale individului respins de mediul său, pentru că nu corespunde standardelor „lumii noi” post-comuniste – o lume telurică, pragmatică, brutală, insensibilă la frumos. Oreste e un individ agresat de convenții care-l înstrăinează de sine, de rostul adânc al propriei existențe. E un revoltat. Personajul acesta ar avea câteva trăsături comune cu Zacharias Lichter, faimosul profet agnostic al lui Matei Călinescu – un outsider, un marginal și el, un proscris, un inadaptat, un element turbulent pentru că deranjează niște comodități de percepție. Și celelalte personaje ale cărții mele au aceeași meteahnă: nu se înscriu în peisaj, visează, își doresc mereu altceva și evadează în zone crepusculare, în spații onirice, acolo unde nimeni nu și-ar mai bate joc de ele. Sunt ipostaze ale unei „serii” pe care o deschide Oreste.

Nu e un mesaj prea optimist, recunosc, să nu-ți poți găsi împlinirea decât părăsind lumea în care nu tu ai ales să trăiești, au ales alții sau Altcineva pentru tine, însă acesta e felul meu de a „citi” povestea vieții. Și de aici rezultă cealaltă temă sau obsesie a cărții: cât de stăpâni suntem pe viețile noastre, există liber arbitru? Nu suntem cumva doar biete fantoșe manipulate din spatele cortinei, niște piese pe masa unui abil inginer de montaj, niște artefacte pe un monitor sau fulgi plutind inconștient în universul etanș al unui glob de cristal?

– După romanul de debut și mai multe cărți de eseu ai scos această culegere de proză scurtă, la care ai lucrat mai mult timp. Are vreo relevanță deosebită pentru tine faptul că a ieșit la Editura Humanitas, la București?

– Firește, sunt onorat să fiu autor Humanitas. După fericita întâmplare cu volumul colectiv Vin rușii. 5 perspective ale unei vecinătăți primejdioase (2018), la care am fost invitat să particip, alături de alți patru autori din România (Sabina Fati, Ioan Stanomir, Marian Voicu și Victor Naumescu – eu fiind singurul basarabean), ideea de a le propune manuscrisul de proză mi-a venit firesc, în continuarea acestei colaborări. Mi-au apărut cărți și la alte edituri românești de prestigiu – Polirom, Cartea Românească –, nu e o problemă să publici, important e să ai ce oferi. Humanitas s-a impus prin nume de autori de mare clasă: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Radu Paraschivescu, Dan C. Mihăilescu, Lucian Boia și mulți alții. Colecția „Raftul Denisei” (îngrijită de Denisa Comănescu) a adus în prim-plan numeroși autori străini, iar colecția „821.135.1. Scriitori români contemporani”, girată de Andreea Răsuceanu, ea însăși o talentată prozatoare și eseistă, a reușit să lanseze nume noi și în zona beletristicii autohtone.

A trece filtrul Humanitas îmi pare deja un lucru de seamă. Sper să fie și editura mulțumită de această colaborare.

– Aproape în fiecare proză din această carte există un element de taină, vis, miraculos, care modifică perspectiva auctorială asupra evenimentelor. Poate fi calificată ea drept un detaliu care caracterizează maniera ta de creație?

– Miraculosul are valoare ontologică, mă definește ca spirit gânditor. Este o răzbunare sublimă în fața realității cu care mă confrunt în alte ipostaze ale mele, cum e cea de autor de texte politice. Misterul, miraculosul e o formă de evadare și de salvare a scriitorului care sunt. În volumul precedent, de eseuri și cronici literare, Scribul în grădina fermecată. Jurnal de lectură (2014), lăsam chiar prin acest titlu, „de basm”, cum i s-a spus – titlu care făcea trimitere la postura adolescentului visător, absorbit de lecturi și captiv al imaginarului – o aluzie la această parte mai intimă a ființei mele. De aceea, pot spune acum că prin noua mea carte, Zilele după Oreste, literatura, ficțiunea artistică își ia revanșa după o lungă perioadă în care am nedreptățit-o.

Misterul, oniricul, fabulosul, straniul, imaginea mișcată, conturul diluat, ambiguitatea, tonurile șterse, blurate, mi se par, ca orizont estetic și ca tehnică a instrumentării unui subiect, o adevărată mină de aur pentru literatură. Resimt această tentație borgesiană, a realismului magic, a proiecțiilor alegorice, îmbibate de simbolism și de nenumitul vânat, căutat, niciodată pe deplin prins în cuvinte… Duc mereu această luptă cu mine însumi, cu îngerul care-mi zâmbește enigmatic. Dintre scriitorii români mă simt apropiat, ca optică auctorială, de Mircea Ciobanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Horia Simionescu, Alexandru George… Ana Blandiana, mă refer la proza sa din Proiecte de trecut (oximoronul este un vehicul al acestei maniere de creație). Adică fantasticul difuz, fantasticul posibil, plauzibil, venit ca o prelungire a realului, fantasticul verosimil și cu atât mai tulburător, mai suculent artistic, pentru că îl simți mereu aproape, chiar dacă inaccesibil și evanescent. Însă trebuie și noi să visăm la ceva, nu? Să existe un univers, un cer înstelat care să ne fure… Mă văd adesea rătăcind printr-o pădure vrăjită, printr-un codru fabulos cu arbori uriași, ca în Tolkien, cu râuri de munte, reci și cristaline, pe care le trec, sărind din piatră în piatră, spre o căsuță de bârne, vânătorească, pitită sub brazi. Și adulmec, dimineața devreme, miresmele de cetină udă, și-mi ciulesc urechea la boncălăitul cerbilor, răzbind din depărtare. În aceste momente nu am nevoie de civilizație. Aș fi bucuros să mă pot lipsi de ea. Și ea de mine. I-aș cere un singur lucru: biblioteca și laptopul.

– Este acesta un ecou, o regăsire a ta după acea primă tentativă care era la începuturi, în adolescență, un roman de aventuri?

– Am fost mereu un visător, am trăit din cărți, din filme, din poveștile pe care le auzeam de la cei maturi. Toate acestea au creat un soi de ebuliție în mine, ce își cerea dreptul la cuvânt. Îmi doream să fiu mereu în altă parte. Să schimb dimensiunea geografică, dar și pe cea temporală, dacă ar fi fost posibil. Până la urmă, n-a fost decât o modalitate de a aprofunda sensul, specificul, drama locului în care mă aflu și de care mă simt foarte legat sufletește. De familia mea, de strămoși. Mi se pare fascinant gândul că suntem ultimul inel (dar nu cel de pe urmă!) din trunchiul unui copac sădit, cândva, de un grădinar pe care nu-l știm, dar înțelegem că fără el n-am fi ajuns să purtăm această discuție noi doi, Valentina. Mi se pare fascinant că oamenii de azi sunt vrejurile vizibile ale unei fantastice ramificări subterane. Ce sunt miturile dacă nu reminiscențele acelei lumi, care ne-a precedat? Un păienjeniș de capilare căruia îi adăugăm și noi niște celule pentru ca această „narațiune” să continue.

– Deși se vede o detașare de evenimente, o încercare de a le caracteriza oarecum, fără ură și părtinire, există în aceste pagini un gen de raportare la politic care este specific preocupărilor tale de ziarist. Cum ai caracteriza această trăsătură a scrisului tău?

– Este vorba de elementul analitic. Îmi place ca un text literar să aibă o armătură, o construcție bine sudată. O proză trebuie să aibă piloni siguri, nu-mi place deriva, plutitul fără țintă, deși genul acesta de pelerinaj, nu neg, își are farmecul său. Scrisul este oricum o aventură. Îți imaginezi în linii mari un subiect, îl construiești verigă cu verigă, cunoști punctul de destinație, dar niciodată nu știi cum vei ajunge acolo și dacă nu cumva curenți subacvatici, influențe pe care n-ai cum să le prevezi, nu-ți vor modifica traseul. Ca să convingă, o intrigă trebuie atent asamblată, mare atenție la detalii și să nu uiți vreun fir din cele cu care ți-ai început țesutul, altfel desenul din covor îți va ieși strâmb, greșit, asimetric. De aceea, mi-au plăcut mereu filmele și romanele polițiste, cu suspansul, cu logica lor bine supravegheată. Spre deosebire de proza psihologică, de atmosferă, intimistă etc., o narațiune detectivistă îți cere o concentrare maximă pe detalii și pe desfășurarea coerentă a unei trame. Cu cât subiectul e mai încâlcit, mai zigzagat, mai sibilinic, cu atât mai solid imbricat se cuvine a fi scheletul ascuns în „carnea” lui epică. Am construit Taxiul de noapte și Croaziera încercând să am această privire holistică, să le fac să stea bine pe picioare, în caz contrar mesajele, „filozofia” lor subiacentă ar fi fost compromise.
Politicul este una dintre sursele mele de inspirație, nu pot face abstracție de el, dar îmi propun să lucrez această materie cu uneltele scriitorului, nu cu cele ale ziaristului, pentru că n-ar mai fi proză. Un text literar inspirat din politic va avea inevitabil o dimensiune fantastică și metafizică, va evoca latura umbroasă, malefică a naturii umane.

– Ceea ce transpare în aceste proze este o anume eleganță a personajelor și chiar a frazei, expresia unei vieți trăite aproape de literatură și cultură în general. Cum vezi lucrurile din această perspectivă?

– Sunt un „optzecist”, adică un scriitor care pune preț pe lectură, bibliotecă, pe enciclopedie, pe cinematecă… Un scriitor trebuie să fie o persoană cultă, citită – se scrie azi în atâtea feluri încât riști să pari anacronic dacă nu citești mereu din literatura română și universală. Să fii la curent cu tehnicile literare, să-ți rafinezi discursul, să-ți îmbogățești vocabularul, pentru a putea exprima mai nuanțat lumea și complexitatea trăirilor psihologice, sufletești. Nu ajunge doar să simți mult, mai trebuie și să poți reda ce simți într-un fel memorabil. Iar personajele… sunt copiii mei de hârtie sau, mă rog, de pixeli, cum să nu-i iubesc? Sigur că învestesc mult în ele, iar dacă m-ai întreba la cine dintre ele țin mai mult aș spune: Ilona, Oreste și Justin. Dar și Baltazar, și Palade, și Laurențiu Voinea, desigur…

Stilul, scriitura sunt foarte importante, ca și anumite aspecte care țin de cunoașterea nemediată a vieții, de cunoașterea naturii umane. Asta se vede mai ales în dialoguri. Nici prea sofisticate, pentru că riști să cazi în artificialitate, nici prea banale, pentru a nu devaloriza textul, situațiile, personajele. Să pui preț pe cuvinte. Mai bine mai scurt, decât în exces. Concentrat, nu pletoric. Mai bine să dai senzația că tăcerile tale mustesc mistere și înțelesuri adânci, decât să plictisești cititorul cu digresiuni inutile. Cuvintele au o putere extraordinară, dacă sunt mânuite cu pricepere. Dozajul, proporția, adecvarea – acestea sunt „măsuri” care se învață. Așa cum un muzician exersează de nenumărate ori până obține nu doar sunetul potrivit dar și ușurința de a-l reproduce fără efort vizibil în timpul concertului. E genul de asociere dintre arte, dintre „strădanii interpretative”, pe care-l găsesc cel mai potrivit: muzica și literatura. Nu o știu din auzite, am trăit-o pe pielea mea, am făcut opt ani de vioară la Florești. Până la urmă „sirenele” literaturii au fost mai seducătoare, dar am rămas cu această preocupare pentru stil, pentru armonia eufonică a discursului… „Concertul” scriitorului e proba pe care o susține textul său la lectură. Nota falsă e imediat detectată. Cursivitatea sau, așa cum spui, „eleganța” frazei sunt rodul exigenței și al unei perpetue nemulțumiri de sine. E o muncă de salahor, anonimă, nu o paradă la patru ace.

– Se discută mult despre autenticitatea literaturii, despre o capacitate a ei, particulară, de a reflecta viața în formele ei grosiere, ca unic mod de a atinge această autenticitate. Ce crezi despre această concepție?

– Nu e concepția mea. Viața e infinit mai bogată și mai nuanțată ca să o epuizezi în forme grosiere. Nu-mi place limbajul frust, butucănos, vulgaritatea căutată, „sovietismele” și „rusismele” pe care le etalează unii autori basarabeni, ca dovadă a autenticității și dezinvolturii lor. E replica orgolioasă pe care ei o dau literaturii „apretate”, stilului elaborat, sofisticat care „denaturează” viața. Mi se pare, de asemenea, că aici se manifestă și un anumit complex în raport cu literatura română de azi, cu criteriile și exigențele ei mult prea ridicate. Îți exhibi diferența basa, o discutabilă originalitate, pentru a te remonta psihologic. Abordările fruste, limbajul împănat cu rusisme devine o marcă de identitate, se vrea un specific per se, nu acceptă să fie luat ca o insuficiență culturală. De aici până la moldovenismul ideologic, în cazul unora dintre acești prozatori, nu mai e decât un pas.

E bine să posezi diferite registre ale limbii, pentru a portretiza mai convingător niște personaje, dar aceste „îndrăzneli” auctoriale trebuie să aibă o miză estetică, în caz contrar nu vor provoca decât mici încrețituri la suprafața apei.

„Autenticismul” grosier mi se pare deja un trend depășit, epuizat, nu-mi mai spune nimic azi. Nu sunt un purist și nici un pudibond. O „poliție a moravurilor” nu are ce căuta în literatură. Nimic din ce îi este propriu omului nu-i poate fi străin artei. Literatura adevărată merge dincolo de permis, admis, cunoscut, acceptat, dincolo de convențional, dincolo de „morală”. Curajul estetic și existențial al scriitorului rezidă în spargerea tiparelor, în ruperea barierelor formale. Autenticitatea însă nu înseamnă simplism și vulgaritate, și nici aglomerare de platitudini. Când iau de pe raft o carte de poezie sau de proză vreau emoție, vreau înțelesuri adânci, vreau revelații cognitive. Vreau o lume autonomă. Nu-mi place să regăsesc în literatură transcrierea fidelă, ne-alambicată a realității. Dacă găsesc doar o copie, de ce-aș mai avea nevoie de literatură?

– În unele din prozele din Zilele după Oreste, mai ales în Croaziera, este vizibilă încercarea de a integra viețile eroilor într-un circuit european. Este literatura astăzi o formă în care europenitatea, spiritul care unește națiunile trebuie văzute explicit sau implicit?

– Unii cititori ai cărții mele m-au întrebat dacă plasarea personajelor și subiectelor în spații alogene e o strategie de marketing. Pentru că, afirmă ei, nu prea vorbesc despre Chișinău, despre Basarabia, deși am o nuvelă, Engleza pentru cei care pleacă, apărută inițial în Sud-Est Cultural, în care evoc primii ani ai destrămării URSS-ului, lumea literară și editorială de la Chișinău, e o scriere bazată pe o experiență autobiografică explicită. În alte nuvele zona noastră folclorică este limpede sugerată, chiar dacă nu spun „Moldova”, „Basarabia”, „România”… Nu m-am gândit deloc la strategii de vânzare sau de penetrare pe piețe străine. Am vrut doar să confer o doză de universalitate și exemplaritate acestor proze. E vorba de Europa de Est, cu tarele ei postcomuniste sau de o istorie a noastră mai veche, din cel de-al Doilea Război Mondial, construită în registru oarecum alegoric, buzzatian. Și e vorba de umanitate în general. De problema cunoașterii, a adevărului, a manipulării… Asta am încercat în Croaziera, dar și în Globul de cristal: să ies din prinsoarea naționalului, pentru a aproxima o capcană de alt nivel, una care vizează condiția (nici măcar europeană) a omului de azi, reificat printr-un exces de tehnologie și imagini reflectate. Ca oameni și ca artiști ar trebui să fim conectați nu doar la eternele noastre obsesii și neîmpliniri din acest colț de lume, ci să ne simțim membri ai unei comunități mai largi, să ne asumăm întregul patrimoniu cultural și istoric al umanității.

O să-ți dau un exemplu extraliterar. Basarabenii din diaspora trăiesc această tendință sau tentație a cosmopolitismului. Cunosc moldoveni din Italia care declară că și-au depășit condiția de victimă – atât de dragă nouă, celor de aici și celor din afară. Acești oameni, pe lângă serile culturale românești pe care le organizează cu regularitate, sunt implicați în diverse activități care vizează susținerea grupurilor de imigranți din Africa și Orientul Apropiat. Italienii, autoritățile din Roma, le-au spus la un moment dat: voi, moldovenii, sunteți de mai mulți ani aici, v-ați acomodat, v-ați integrat, ați muncit mult pentru asta, e timpul să-i ajutați și pe alții care vin din ținuturi mult mai nefericite decât țara voastră… E o maturizare pe care nu ar fi cunoscut-o rămânând acasă.

Emigrarea, depeizarea înseamnă un fel de aruncare în valuri. O trăiesc sute de mii de conaționali de-ai noștri. E firesc ca odată cu această epocă a de-teritorializării să se schimbe și paradigma culturală și chiar problema identității să fie formulată în alți termeni. Acum, de când putem călători fără bariere (decât cele materiale, e-adevărat, încă foarte constrângătoare), de ce să nu atragi în metabolismul tău creator experiențe transnaționale, dar fără a uita de unde vii, fără a-ți renega rădăcinile? Sper, îmi doresc ca romanul la care lucrez să exprime într-o măsură și mai mare această îmbrățișare a universalului.

– Se zice că în lume există tot ce suntem în stare să ne imaginăm. Și atunci „ce este realitatea” pentru Vitalie Ciobanu? Ai o definiție pentru ea?

– Nu am o definiție, dragă Valentina. O caut, uneori am senzația că o dibui, dar niciuna nu mă satisface. Am eu totuși o formulă la care țin, pe care am descoperit-o intuitiv, ca mai târziu, spre uluiala mea, să o găsesc confirmată în unele teorii ale fizicii cuantice: „realitatea” este relația dintre observator și obiectul privit. Altfel spus, realitatea nu există în afara unui observator, doar că și el intră în raza cuiva. Niciodată nu se știe cine pe cine privește. Și dacă tu filmezi, nu înseamnă că cineva nu filmează și el, în același moment, la spatele tău, încadrându-te într-o poveste de care habar nu ai – vorba lui Damian, unul dintre personajele cărții. Și încerc să ilustrez acest concept în Croaziera, unde tot ce se întâmplă este conținutul unui film, adică personajele care discută savant despre diferența dintre realitate și ficțiune, încap ele însele, în chip ironic, într-un scenariu fictiv, pe care nu-l controlează. Cum e și viața noastră. Ne putem întreba, filozofic, dacă deciziile pe care le luăm ne aparțin sau nu, dacă noi visăm sau suntem visați de altcineva, de un autor extramundan – cum s-au întrebat și înțelepții antici –, și dacă această lume nu e decât dansul umbrelor din peștera lui Platon. Dar indiferent dacă ne dramatizăm condiția echivocă sau o luăm ca pe un joc, nu putem ieși din această apă curgătoare care duce totul la vale: bucurii și tristeți, iluzii și certitudini.

____________

Sud Est Cultural nr. 3

Septembrie 2019

După ce debutează, în 1991, cu romanul Schimbarea din strajă, Vitalie Ciobanu publică volume de eseuri (Frica de diferență, 1999; Valsul pe Eșafod. 30 de pretexte literare și un Jurnal de Praga, 2001; Scribul în grădina fermecată, 2014) și publicistică (Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, 2005), dar și jurnalul de călătorie Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (în colaborare cu Vasile Gârneț, 2007). Nu trădează însă genul prin care a intrat pe scena literaturii, și, la 28 de ani de la debut – timp în care a fost prezent în presa literară cu câteva proze scurte, fiind inclus și în antologia 16 prozatori de azi (Humanitas, 2018), coordonată de Andreea Răsuceanu – ne confirmă așteptările editând a doua sa carte de ficțiune – Zilele după Oreste (Humanitas, 2019). Este un volum alcătuit din șapte proze autonome, între care există totuși un liant. Ceea ce le unește este prezența, uneori mai accentuată, alteori abia perceptibilă a elementului misterios, a inexplicabilului.

„Ce este realitatea?” îl întreabă grănicerul pe personajul narator din Globul de cristal. Și aceasta pare să fie întrebarea pe care, de fapt, autorul o adresează cititorilor, ca și cum ar „pune la încercare… aderența la real” a personajelor sale, dar și a noastră a tuturor. Or, în toate cele șapte texte din cartea lui Vitalie Ciobanu, hotarul dintre ceea ce numim – printr-o convenție, până la urmă – real și ireal se estompează, personajele (cele centrale, cu precădere) ajungând, într-un moment, dincolo de capacitatea noastră de receptare. Trecerile sunt marcate de dispariții subite. Oreste (din primul text, Zilele după Oreste), împreună cu mama sa dispar, fără să lase vreo urmă, după ce le arde ghereta, iar această dispariție deschide o poarta către dincolo, declanșând un șir întreg de alte dispariții-teleportări: în Ilona și împărăția, Ilona, atrasă de „o lumină roșie” ce „tresărea în vârful dealului” se lasă transferată în lumea menhirului; în Taxiul de noapte, Radu Baltazar este sedus de un taximetrist ciudat, cu rol de Mefisto, și „deportat” într-un laborator de prelucrare a informațiilor (aproape ca în Eden sau Solaris de Stanisław Lem); în O după-miază cu Llosa, scriitorul și traducătorul Alexandru Palade moare tot așteptând o incredibilă întâlnire cu scriitorul peruan (aici hotarul sfidat pare să fie cel dintre real și livresc); în Engleza pentru cei care pleacă, personajul Costică Vizir moare subit după ce aproape că își realizează visul – ajunge peste Ocean pentru a începe o viață nouă; în Croaziera, Justin, un tânăr artist plastic, se pierde fără urmă, la fel într-un mod inexplicabil, după ce pleacă la un congres în Germania, dar, după dispariție, trimite semne ciudate de acolo unde se află; în Globul de cristal, eul narator transgresează și el spații incerte.

Continue reading →

Visegrad Eastern Partnership Literary Award is initiated by the member states of the Visegrad Group (Poland, Hungary, Czekia, and Slovakia) and aims to highlight outstanding works of literature written by authors originating from Eastern Partnership countries. The mission of the VEaPLA project is to stimulate cooperation between intellectuals from the post-Soviet and the V4 countries space, to endorse important cultural personalities and to support the ideals of cultural freedom. One of the criterias of selection is the resonance and social impact of the respective books.

The winner of the VEaPLA Award for the year 2018 is the Ukrainian writer Vladimir Rafeenko for his book The Length of Days (Dolgota dnei/Dovgi casi) (Fabula Publishing House). The author is a Russian language prose writer and poet born in 1969 in the region of Donetsk. Licensee of the Faculty of Philology at the University of Donetsk He worked as editor at BAO and Cassiopeia Publishing Houses and as deputy-editor at Mnogotochie magazine. Winner of the Russian Award (2010, 2012) for Russian writers from the diaspora, and of the Novaya Slovesnosti Award (2014). After Russia’s military aggression against Ukraine in 2014, Vladimir Rafeenko found shelter in Western Ukraine.

The book The Length of Days includes a novel and a collection of short stories. The novel is a tale about war, while the short stories are written in a realistic manner. The author appears in the stories as one of their characters. The stories take place in the public bath The Fifth Rome, located in the outskirts of the city of Z. The main characters attract the visitors in order to murder them, intonating each morning the national anthem of Ukraine. These subversive actions cause irreparable damage to the machinery of Russian inferno…

S-a mai stins o lumină. Ludmila Alexeeva, fondatoare și președinte al Comitetului Helsinki pentru drepturile omului din Rusia, a murit la 8 decembrie 2018. Avea 91 de ani.

Viața ei reprezintă drumul celui care a parcurs toate etapele maturizării și conștientizării lumii și a realităților țării în care s-a născut. A vrut să meargă pe front, să lupte împotriva naziștilor în anii celui de-al Doilea Război Mondial, dar a fost refuzată, fiind considerată prea tânără. A studiat istoria la Universitate, a descoperit de timpuriu discrepanța flagrantă dintre lozincile Partidului Comunist – care vorbeau despre egalitate, justiție, principii umaniste – și schema parvenirii pe scara ierarhică și administrativă, unde lingușirea șefilor, ca și perfidia și disprețul pentru semeni, constituiau o regulă infailibilă.
A intrat în mișcarea disidentă, și-a transformat locuința din Moscova într-o redacție clandestină în care se producea literatură samizdat și de unde porneau spre toate colțurile imperiului sovietic texte subversive. A fost solidară cu cei suferinzi, i-a ajutat prin toate mijloacele pe deținuții politici din imensul Gulag URSS-ist.

Aflată în exil, în Statele Unite, unde a trebuit să plece, în 1977, după numeroase amenințări cu represalii din partea KGB-ului, Ludmila Alexeeva a avut emisiuni la Radio Liberty și Vocea Americii pe teme legate de drepturile omului, a scris pentru presa occidentală și pentru periodice ale emigrației est-europene și a continuat să lucreze asupra unor cărți despre istoria gândirii disidente, nonconformiste din Uniunea Sovietică.

A avut o activitate intensă după întoarcerea în Rusia, în 1993, fiind membru în Consiliul prezidențial pentru Societate civilă și Drepturile Omului, animată de speranța că, protejate, încurajate de la cel mai înalt nivel politic, aceste valori se vor impune în cele din urmă și în societatea rusă. Evident, nu putea decât să trăiască o altă decepție. A continuat la o vârstă înaintată să participe la acțiuni de protest, în stradă, să militeze pentru respectarea drepturilor civile consacrate în Constituția Federației Ruse, și chiar a fost bruscată și reținută de mai multe ori de trupele OMON. Zbirilor în uniforme li se va fi părând că reprezintă un mare pericol pentru ordinea publică și mai ales pentru fundamentele abuzive – și aici aveau dreptate! – ale actualului regim din Rusia. Ca și pretinselor organizații „patriotice”, „slavofile”, controlate de putere, care n-au ratat nici un prilej să o insulte și să o agreseze în timpul unor conferințe de presă și întâlniri cu cetățenii.

Acuzată în presa oficială, dar și de la tribuna Dumei de stat, de trădare și activitate în serviciul Statelor Unite, Ludmila Alexeeva, curajul și dedicația ei morală, mi s-au asociat mereu cu alți camarazi ai ei de luptă politică și civică din Rusia: Valeria Novodvorskaya – decedată în 2014 – și cu Boris Nemțov – politicianul rus liberal, asasinat la 27 februarie 2015 sub zidurile Kremlinului. A avut, la fel ca ei, speranța că lucrurile se vor îndrepta, că în țara ei se va instaura un regim compatibil cu valorile lumii occidentale.

Mi s-a părut, de aceea, o tristă ironie, cu aer de zeflemea, vizita pe care i-a făcut-o Putin, în 2017, la aniversarea ei de 90 de ani, atunci când „eliberatorul pământurilor rusești” – cum e gratulat în presa șovină liderul de la Kremlin – i-a dăruit o gravură cu orașul Eupatoria, localitatea de baștină a disidentei din Crimeea anexată. Și asta după ce Ludmila Alexeeva, semnase, în septembrie 2014, o declarație în care cerea retragerea trupelor rusești din Ucraina și încetarea propagandei și sprijinului acordat de Kremlin separatiștilor din Donbas.

Pentru Republica Moldova, ca și pentru întregul spațiu ex-sovietic, dispariția Ludmilei Alexeeva este o pierdere dureroasă și semnificativ-funestă ca mesaj. Cu fiece om demn care pleacă, despotismul și obscurantismul mai înving un obstacol în expansiunea lor. Vechea generație a „gardienilor libertății”, trecuți prin închisori, căliți pe baricadele luptei antitotalitare, se retrage treptat din scenă, lăsând loc unui Ev întunecat și barbar, în care individul uman se va simți tot mai singur și mai neajutorat.

Limba română constituie o disciplină primordială în procesul de învățământ. Studiul ei are o importanță covârșitoare în formarea multilaterală a tinerilor. Fără însușirea temeinică a limbii nu poate fi concepută evoluția intelectuală a elevilor, pregătirea corespunzătoare a celorlalte obiecte predate în școală.

„Vrei să înveți științele cu ușurință, scria filozoful francez Condillac, începe prin a-ți învăța limba”.

Limba română literară a dobândit prestigiul unei limbi europene de cultură și de civilizație, care este capabilă să exprime orice, începând cu cele mai abstracte idei filozofice și terminând cu ultimele achiziții din domeniul tehnicii și al științei. Însă tezaurul limbii române trebuie asimilat prin studiu serios, cu atât mai mult azi, când știm din vina cui a fost sărăcit, văduvit de marea sa bogăție de cuvinte și expresii frumoase. Învățătorul și profesorul din școală, din liceu, are o datorie importantă: pe de o parte, să explice elevilor într-un mod accesibil termenii, cuvintele noi, iar pe de altă parte, să-i obișnuiască să nu treacă cu vederea nici un cuvânt necunoscut, întâlnit de ei în manuale, în cărțile de literatură artistică sau auzite la emisiunile radiofonice, televizate, să-i afle sensul. Anume în anii de studiu în școală, în liceu, elevii trebuie obișnuiți să consulte dicționarul pentru a ști cum să aleagă sensul adecvat în textul pe care-l analizează. În felul acesta se pot împrieteni cu limba literară, cu bogăția ei lexicală, cu exprimarea corectă, învățând să folosească cuvântul potrivit la locul potrivit.

Dezvoltarea vorbirii elevilor se cuvine să devină o preocupare permanentă a tuturor învățătorilor și profesorilor din școală. Fiecare pedagog trebuie să fie conștient totodată că de calitatea limbii pe care o vorbește depinde prestigiul său social, capacitatea sa de a fi model pentru elevi și discipoli.

Elevii comit multe greșeli și în limba vorbită, și în scris. Cauzele le cunoaștem. Pedagogii – îi am în vedere în primul rând pe cei care predau istoria și geografia, chimia, fizica sau matematica și care nu sunt întotdeauna exigenți față de exprimarea corectă. Dar cea mai mare vină, cred, o purtăm noi, învățătorii-filologi, întrucât ne preocupă mai ales definițiile și regulile, dar neglijăm aplicarea lor în vorbire și în scriere. De aceea avem elevi care cunosc bine regulile de ortografie, dar vorbesc și scriu cu nenumărate greșeli.

Învățătorii, și cei de la clasele primare, și cei de la clasele superioare, recurg anevoie la conversația spontană. Deși îi cunosc eficiența, o practică destul de rar. De ce? Pentru că, vedeți dumneavoastră, nici manualele, nici programele de studii nu prevăd aplicarea frecventă a acestui procedeu didactic. Ca și în alte compartimente însă lacunele programelor și manualelor trebuie să fie înlăturate prin măiestria profesorului.

Fiecare pedagog e dator să acorde atenție felului în care elevii lucrează asupra îmbogățirii vocabularului, procedeelor de folosire a cuvintelor noi în vorbirea orală și scrisă, modului de exprimare în cadrul lecțiilor și în afara orelor de curs. Dacă am reuși să atingem acest nivel, n-am spune cu amărăciune „că ni-i limba prea săracă” (A. Mateevici) și elevilor le-ar ajunge cuvinte pentru a-și exprima gândurile și oral, și în scris.

Literatura artistică este cea care contribuie enorm la însușirea limbii corecte. Ne bucură includerea în programa de studii a literaturii, operelor scriitorilor români valoroși: I. L. Caragiale, G. Coșbuc. O. Goga, T. Arghezi, L. Blaga, L. Rebreanu, N. Labiș, N. Stănescu, M. Preda, Z. Stancu, I. Slavici, M. Sadoveanu și ale altora. Operele lor fac cinste neamului nostru. Ele conțin un bogat material ce contribuie substanțial la educarea și instruirea elevilor, la însușirea profundă a limbii. Studiind operele scriitorilor noștri de seamă oferim elevilor modele de analiză care îi ajută să înțeleagă și alte valori literare neincluse în programa școlară și liceală, le oferim un instrument solid de orientare în domeniul creației literare. Pentru a o percepe, pentru a o asimila, literatura aceasta trebuie citită și recitită de elevi cu înțelegere, cu extindere imaginativă, cu profunzime. Doar așa lectura acestor opere îl poate înălța și îmbogăți pe cititor. Lectura ne stimulează gândirea, ne îndeamnă la exigență, la perfecțiune. Literatura reprezintă un nesecat izvor de energie spirituală.

Profesorii de limba și literatura română de la Liceul „Ion Creangă” sunt conștienți de misiunea ce le revine de a le cultiva elevilor o limbă literară bogată. Ca dovadă servesc rezultatele obținute la sfârșit de an școlar, când majoritatea elevilor noștri au obținut la examenele de limba română note de 8, 9, 10, iar cei de cl. XII au susținut cu brio examenele de bacalaureat, fiind înscriși cu toții la studii în instituțiile de învățământ superior. La fel, majoritatea elevilor cl. XI s-au prezentat bine la limba română susținând examenele de admitere în diferite colegii.

Aș vrea să închei cu ideea că numai prin eforturi comune ale tuturor intelectualilor vom crea un regim unic în școală, în liceu, în viața cotidiană privind exprimarea corectă literară, cultivarea limbii române în societate.

Ion Ciobanu,
profesor de limba și literatura română la Liceul „Ion Creangă”,

30 august 1995, ziarul „Timpul”, Florești

În prima decad? a lunii mai în Republica Moldova se reia eternul r?zboi al simbolurilor. Mai întâi, 1 Mai, „ziua solidarit??ii oamenilor muncii”, popular? în URSS, pe care sociali?tii lui Dodon au preluat-o de la comuni?ti, cu întreaga-i recuzit? de sloganuri, demonstra?ii ?i steaguri ro?ii. E drept c? gradul de ideologizare a acestei s?rb?tori a mai sc?zut: televiziunile „ostile” PSRM au prezentat secven?e cu oameni de la ?ar?, mul?i în stare de ebrietate, care nu ?tiau s? r?spund? la întreb?ri elementare despre semnifica?ia s?rb?torii la care participau. Dar au m?rturisit cu inocen?? c-au fost adu?i cu autobuzele la Chi?in?u ?i pl?ti?i cu câte o sut? de lei.
Înf??i?area, limbajul acestor manifestan?i confuzi mi-au amintit de „aleg?torii” din Transnistria, teleporta?i parc? din filmele sovietice, mohorâte ?i depresive. Fuseser? ?i ei pl?ti?i ?i adu?i în mod organizat s? voteze pentru Dodon în alegerile preziden?iale de anul trecut. De 1 Mai sociali?tii au invocat solidaritatea muncitorilor de pretutindeni, mai ales a celor din fosta URSS. Doar c? în Moldova oamenii muncii s-au cam r?rit, iar întreprinderile de stat cu numero?i angaja?i, concentrate mai ales în Chi?in?u, pot fi num?rate pe degete.
Al?i moldoveni, mai pu?in sensibili la miturile sovietice, au mers „la natur?”, cum zice basarabeanul, cu saco?a de frig?rui în mân?, doar c? de aceast? dat? peisajul din parcurile ?i crângurile din preajma Chi?in?ului era traumatizat de recentele intemperii. Despre dezastrul care r?mâne în urma acestor picnicuri – tone de gunoaie ?i resturi menajere – se vorbe?te prea pu?in, de?i este o grav? problem? ecologic? ?i de etic? a comport?rii umane.
De 9 mai, un alt bucluc. În acest an parlamentarii au hot?rât s? legifereze ziua de 9 Mai drept Zi a Europei, f?r? a anula Ziua Victoriei. Acest fapt l-a scandalizat pe Dodon, care a amenin?at c? nu va promulga legea. Omul nu vrea s? admit? ideea c? izbânda sovietic? în cel de-Al Doilea R?zboi Mondial poate coexista cu celebrarea p?cii ?i colabor?rii între na?iuni care, înainte, luptaser? pe p?r?i diferite ale baricadei. Neostalinism marca PSRM.
Dodon se înc?p??âneaz? s? apere exclusivitatea zilei de 9 mai, întrucât pentru Moscova e vital s? p?streze triumfalismul sovietic, ca parte a soft power-ului rusesc în Basarabia, unde corup?ia ?i s?r?cia generate de guvern?rile pretins proeuropene din ultimii opt ani îi asigur? lui Putin o fertil? baz? electoral?. S? vedem dac? pre?edintele ales cu cântec se va speria de avertismentul spicherului Andrian Candu c? Parlamentul va revota legea ?i dac? va accepta s? mearg? la un referendum de demitere a pre?edintelui de dragul militarismului rusesc. La câte referendumuri a promis pân? acum socialistul, înc? unul n-ar mai însemna mare lucru.
În orice caz, schimbul acesta de replici, Ziua Victoriei vs. Ziua Europei, va ocupa spa?iul mediatic ?i va între?ine pasiuni, ping-pongul de la vârful puterii se va derula cu roluri precis distribuite: pe de o parte, „combatantul proeuropean”, sincronizat cu lumea modern? (am numit majoritatea parlamentar? coordonat? de Plahotniuc) ?i, de cealalt? parte, „partizanul sovietic”, retrograd ?i antioccidental, în persoana lui Dodon. De?i a sfidat de mai multe ori Constitu?ia, „partizanul” continu? s? mineze poduri f?r? ca vreo sesizare a organelor de drept s?-i fi tulburat misiunea.
Luna mai adaug? scenei politice ?i o intrig? poli?ist?. Din filmul complex al raidurilor procuraturii ?i CNA-ului la prim?ria Chi?in?u, soldate cu arest?ri inopinate, afl?m c? Nistor Grozavu, viceprimarul Chi?in?ului, colaboreaz? fructuos cu anchetatorii, motiv pentru care a fost plasat în arest la domiciliu, spre deosebire de ceilal?i re?inu?i în dosarul parc?rilor cu plat?, trata?i cu mai pu?in? clemen??. Avocatul lui Grozavu contest? îns? afirma?iile procurorilor despre pretinsa recunoa?tere a vinei din partea clientul s?u, a?a încât nu e clar dac? se poate face o paralel? cu cazul Shor, cel care s-ar fi „sp?lat” de p?cate prin autodenun? ?i pâr? la adresa partenerului s?u de afaceri Vlad Filat.
Primarul Dorin Chirtoac? consider? c? dosarul parc?rilor cu plat?, ini?iat înc? în toamna anului 2015 ?i reluat abia acum, are conota?ie politic?. Mai ales c?, iat?, coinciden?? sau nu, Curtea de Apel a admis, tot în aceste zile, demersul sociali?tilor de organizare a unui referendum de revocare a primarului de Chi?in?u. A fost arestat ?i un alt demnitar liberal de rang înalt, ministrul Transporturilor Iurie Chirinciuc, acuzat ?i el într-un dosar de corup?ie. Aceast? serie de arest?ri în rândurile liberalilor sunt v?zute unanim de anali?tii politici drept un mod de presiune asupra PL, care se opune proiectului de vot uninominal, avansat de Vladimir Plahotniuc.
În ce prive?te publicul, reac?iile s-au împ?r?it: unii simpatizan?i ai liberalilor îi cheam? s? ias? de la guvernare, s? se al?ture for?elor democratice care lupt? împotriva tandemului Dodon-Plahotniuc; al?ii, din contr?, proclam? „sfâr?itul PL”, care reprezint?, în viziunea lor, un impediment pentru consolidarea Opozi?iei antioligarhice. Sunt, zic ei, ni?te fal?i proeuropeni ?i unioni?ti, la fel ca alt? dat? liderul PPCD Iurie Ro?ca.
În pofida faptului c? au colaborat „responsabil” cu Partidul Democrat, invocând de fiecare dat? cauza european? ?i interesul na?ional, liberalii î?i tr?iesc azi propriul co?mar al unei justi?ii pe care au proiectat-o ?i împ?r?it-o împreun? cu partenerii lor de guvernare. Coordonatorul te menajeaz? atâta timp cât îi e?ti ascult?tor, dac? manife?ti accese de nesupunere, te vei confrunta cu institu?iile statului. Liberalii par s? repete astfel soarta PLDM-ului lui Vlad Filat, în disputa acestuia cu Plahotniuc ?i Partidul Democrat, atunci când s-au situat împotriva fostului premier liberal-democrat. Tot de dragul alian?ei lor cu PD, Mihai Ghimpu ?i colegii s?i de partid au sabotat-o ?i denigrat-o pe Maia Sandu, propus? la func?ia la prim-ministru în vara lui 2015, ?i au atacat-o în alegerile preziden?iale din 2016.
Liberalii, apoi, au dat dovad? de miopie politic? ?i, mai grav, ?i-au sacrificat principiile în numele unei meschine vendete interne, atunci când i-au solicitat lui Igor Dodon, inamicul lor ideologic (!), s?-l demit? pe ministrul „disident” ?i „reformist” Anatol ?alaru. Încurajat de aceast? minge ce i-a fost ridicat? la fileu de adversari, Dodon a promis eliminarea definitiv? a unioni?tilor din guvernul Republicii Moldova ?i ?i-a lansat campania de subminare a armatei na?ionale, blocându-i participarea la exerci?iile interna?ionale organizate sub egida NATO.
Dincolo de ceea ce li se poate repro?a ca ac?iune politic?, declara?iile liberalilor c? sunt victime ale unei justi?ii teleghidate nu trezesc dubii. O justi?ie independent? func?ioneaz? impersonal ?i neutru, de aceea e zugr?vit? cu „ochii” lega?i. O justi?ie independent? nu recunoa?te al?i „senzori” decât legea ?i procedurile sale intrinseci, ?i pedepse?te delictele potrivit probelor acumulate, nu în func?ie de oportunit??i politice. Or, ?antajul cu dosare, activarea lor la comand? este o practic? veche, verificat? în timp, la care nicio guvernare de dup? 1991 n-a vrut s? renun?e.
Mai, socialism, patimi liberale. Ma?inistul care schimb? decorurile în Republica Moldova nu obose?te niciodat?.

Când am început să citesc acest volum aflat în pregătire la Editura ARC din Chișinău și pe măsură ce înaintam cu lectura mi s-a conturat în minte o imagine pregnantă: o rețea de dulăpioare aranjate în ordine alfabetică, căptușind pereții până sus în tavan, cum văzusem în anii studenției mele de dinainte de 1989 la Biblioteca Națională din Chișinău. Deschideai un sertar marcat cu o anumită literă și dădeai de un șirag de fișe de carton, dreptunghiulare, cu înscrisuri care se refereau la titlurile de carte ale unui autor. Nu erau prea multe, mai ales dacă era vorba de scriitori români de peste Prut sau din exil – cenzura sovietică filtra nemilos –, dar ceva-ceva tot reușeai să găsești în faimoasa sală de la etajul trei, rezervată „literaturilor străine”, unde nu aveau acces decât studenții de la anul III, IV și V. Îți transcriai datele din fișa de carton pe un formular și îl dădeai mai departe, la ghișeul de comenzi. După câteva minute de așteptare angajatele bibliotecii îți puneau la dispoziție cartea solicitată, notând mai întâi într-un registru numele celui interesat de ea. Ușor kafkian ritualul, nu-i așa?

Am putea merge mai departe cu analogia, imaginându-ne o cartotecă supraetajată, dar nu pentru titluri de cărți, ci pentru… ani de viață, un „fagure” ce ascunde un segment bine definit al istoriei unui popor. Și cum o asemenea bibliotecă nu poate cuprinde totul, ea concentrează evenimentele esențiale, așa cum au fost surprinse de diverși observatori sau, în acest caz, de ochiul presei.

Prin ochii presei. Moldova. Un sfert de secol este rodul unor laborioase cercetări de câteva luni de zile întreprinse de jurnalista Valentina Basiul în bibliotecile din Chișinău: colega noastră de la Radio Europa Liberă a scrutat colecțiile de ziare și arhivele digitale ale mass-media basarabene din 1991 încoace. Sunt, așadar, 25 de „firide”, 25 de capitole de carte, începând cu anul destrămării Uniunii Sovietice și proclamării independenței – o epocă începută euforic, dar sfârșind repede în sărăcie, prăbușire economică și în războiul separatist de pe Nistru –, trecând printr-un scurt ciclu de dezgheț democratic, între 1998-2000, urmat de o lungă restaurație comunistă, 2001-2009, continuând apoi cu guvernările zise „proeuropene” și încheindu-se cu anul 2016 – cel de-al 26-lea „capitol” al cărții, aflat încă în derulare.

Am acoperit È™i eu cu „tabletele” mele săptămânale de la Europa Liberă vreo 18-19 ani din această perioadă, încât pot spune că mi-am reconstituit, citind materialul adunat de Valentina Basiul, mai multe emoÈ›ii, constatări È™i predicÈ›ii. E ca o întâlnire cu tine însuÈ›i, cu speranÈ›ele È™i exasperările consumate într-un moment sau altul al existenÈ›ei tale. O seamă de evenimente È™i evoluÈ›ii azi îți apar într-o lumină diferită decât prima dată, când le trăiai cu necunoscutul în față. ÃŽntrebarea-cheie cu care te alegi la finalul lecturii acestor „scripte” sună aÈ™a: am fi putut avea un alt parcurs – mai fericit – cu statul Republica Moldova? VeÈ›i spune că depinde de felul cum È™i ce a selectat autoarea acestei antologii. Când e vorba să arunci o privire retrospectivă, să încerci un bilanÈ› de etapă, orice istoric sau documentarist trebuie să îndeplinească o sumă de rigori profesionale. Cea mai importantă dintre acestea se leagă de obiectivitatea È™i echilibrul decupajelor, pentru că în funcÈ›ie de sursele cu care lucrează, de proporÈ›ia pe care le-o acordă în dosarul temei, de prestigiul È™i credibilitatea lor se va contura imaginea „insulei scufundate”, reprezentarea trecutului, a unui trecut care nu se vrea îmblânzit, nu vrea să plece. Dar nu e despre ce am citit – în această sau în alte cărÈ›i care fac bilanÈ›ul unui sfert de veac de independență post-sovietică a Republicii Moldova –, ci despre ce am trăit, È™i aici fiecare se poate baza pe propria experiență, fiecare își este un martor incoruptibil, care nu se va lăsa manipulat de niciun fel de colaje È™i parÈ›ialități. Noi, contemporanii acestei istorii, mai avem un privilegiu… Continue reading →