După ce debutează, în 1991, cu romanul Schimbarea din strajă, Vitalie Ciobanu publică volume de eseuri (Frica de diferență, 1999; Valsul pe Eșafod. 30 de pretexte literare și un Jurnal de Praga, 2001; Scribul în grădina fermecată, 2014) și publicistică (Anatomia unui faliment geopolitic: Republica Moldova, 2005), dar și jurnalul de călătorie Literatur Express. Europa de la fereastra vagonului. Jurnal pe două voci (în colaborare cu Vasile Gârneț, 2007). Nu trădează însă genul prin care a intrat pe scena literaturii, și, la 28 de ani de la debut – timp în care a fost prezent în presa literară cu câteva proze scurte, fiind inclus și în antologia 16 prozatori de azi (Humanitas, 2018), coordonată de Andreea Răsuceanu – ne confirmă așteptările editând a doua sa carte de ficțiune – Zilele după Oreste (Humanitas, 2019). Este un volum alcătuit din șapte proze autonome, între care există totuși un liant. Ceea ce le unește este prezența, uneori mai accentuată, alteori abia perceptibilă a elementului misterios, a inexplicabilului.
„Ce este realitatea?” îl întreabă grănicerul pe personajul narator din Globul de cristal. Și aceasta pare să fie întrebarea pe care, de fapt, autorul o adresează cititorilor, ca și cum ar „pune la încercare… aderența la real” a personajelor sale, dar și a noastră a tuturor. Or, în toate cele șapte texte din cartea lui Vitalie Ciobanu, hotarul dintre ceea ce numim – printr-o convenție, până la urmă – real și ireal se estompează, personajele (cele centrale, cu precădere) ajungând, într-un moment, dincolo de capacitatea noastră de receptare. Trecerile sunt marcate de dispariții subite. Oreste (din primul text, Zilele după Oreste), împreună cu mama sa dispar, fără să lase vreo urmă, după ce le arde ghereta, iar această dispariție deschide o poarta către dincolo, declanșând un șir întreg de alte dispariții-teleportări: în Ilona și împărăția, Ilona, atrasă de „o lumină roșie” ce „tresărea în vârful dealului” se lasă transferată în lumea menhirului; în Taxiul de noapte, Radu Baltazar este sedus de un taximetrist ciudat, cu rol de Mefisto, și „deportat” într-un laborator de prelucrare a informațiilor (aproape ca în Eden sau Solaris de Stanisław Lem); în O după-miază cu Llosa, scriitorul și traducătorul Alexandru Palade moare tot așteptând o incredibilă întâlnire cu scriitorul peruan (aici hotarul sfidat pare să fie cel dintre real și livresc); în Engleza pentru cei care pleacă, personajul Costică Vizir moare subit după ce aproape că își realizează visul – ajunge peste Ocean pentru a începe o viață nouă; în Croaziera, Justin, un tânăr artist plastic, se pierde fără urmă, la fel într-un mod inexplicabil, după ce pleacă la un congres în Germania, dar, după dispariție, trimite semne ciudate de acolo unde se află; în Globul de cristal, eul narator transgresează și el spații incerte.
Citit din această perspectivă, a disparițiilor ciudate/neașteptate care persistă de la un text la altul, volumul lui Vitalie Ciobanu pare să fie o carte despre fragilitatea hotarelor dintre real și ireal, dintre verosimil și neverosimil, dintre veghe și vis, dintre viață și moarte, dar și despre fragilitatea/vulnerabilitatea așa-ziselor certitudini existențiale. Iar cele șapte personaje de care am amintit mai sus sunt șapte mesageri (apropo de mottoul cărții: „O nouă speranță mă va îmboldi mâine dimineață și mai departe, către acei munți neexplorați pe care umbrele nopții îi ascund acum. Voi porni încă o dată la drum, în vreme ce Domenico va dispărea la orizont în partea cealaltă, pentru a duce în orașul atât de îndepărtat inutilul meu mesaj – Dino Buzzati, Cei șapte mesageri) ai lumii de aici către „partea cealaltă” sau – cine poate ști cu siguranță? – ai lumii de dincolo de orizontul cunoașterii și percepției umane către aici.
Toți „dispăruții” lui Vitalie Ciobanu par să fie reprezentanții unei clase de neadaptați până la capăt, de scindați între două timpuri, între două feluri de a percepe lumea, între două tipuri de organizare socială etc. Relevant este Oreste, despre care autorul zice: „Oreste suferea de o formă rară de schizofrenie, mintea lui amesteca mereu planurile temporale, era ca și cum ar fi trăit simultan pe diferite dimensiuni. Înalt, supt în obraji, cu fire rare de păr năpădindu-i barba ascuțită, ca de viezure, negustorul de vechituri își fixa interlocutorul, la gheretă sau în mijlocul străzii, pe deasupra ochelarilor de miop pe care-i purta, și pupilele lui nu reflectau imaginea celui privit, ci o lume cu contururile spălăcite”. Această „formă rară de schizofrenie” le este proprie, într-un fel sau altul, și celorlalte personaje din carte, iar cauza disocierilor și dezechilibrelor o constituie ratarea.
Mizând pe acest captivant și uimitor joc al alternanțelor între euri-lumi-timpuri-spații, Vitalie Ciobanu își dezvăluie din plin măiestria de prozator. El valorifică la fel de bine tehnicile docuficțiunii și pe cele ale prozei fantasy. În Engleza pentru cei care pleacă, bunăoară, descoperim un Chișinău în tranziție, cu intelectuali încercând să se adapteze la schimbări, unii amintind de persoane concrete (e adevărat, cu numele schimbate, dar cu inițialele foarte relevante). Aceeași lume neașezată, a timpurilor „ieșite din țâțâni”, este descrisă în Zilele după Oreste, autorul introducând scene prin care ne arată cum în lupta pentru supraviețuire omul nu mai ține cont de granițele dintre rezonabil și absurd: „Și nu uita să agațe în geamul murdar al ferestrei de la intrare același anunț, scris cu litere de tipar, ușor aplecate spre stânga: «Azi nu avem lămâi». Anunțul, evident, nu etala nicio legătură cu «specializarea» dughenarului, în plus, nici nu voia să sugereze o posibilă, latentă schimbare a ofertei, dar asta nu-l deranja câtuși de puțin. Era un mod al său de a sfida bunul-simț și o frustrare nemărturisită, pe care încerca să o învingă, dându-i un nume: lămâile – mai greu de găsit în lumea în care trăia – reprezentau un semn de prosperitate și belșug, pe care era bine ă-l sugerezi, chiar și printr-o negare. Făcea bine la imagine.”
Pe de altă parte, Croaziera conține toate atributele prozei fantasy: fuziunea dintre mit (Olandezul-zburător și nu numai) și modernitate; acțiunea începe într-o lume comună, care este apoi părăsită pentru a intra într-o altă lume, cu alte reguli; totul este învăluit de imprevizibil și necunoscut etc.
Este interesant și felul în care autorul explorează oniricul pentru a crea parabole. Aș atrage atenția asupra prozei Ilona și împărăția (preferata mea din carte), unde descrierea (o proiecție onirică, se pare) uluitoare a menhirului care prinde viață și crește devine o parabolă a dictaturii/despotismului: „Văzu o câmpie netedă, un deșert ars de soare, ca un talger de aramă, în mijlocul căruia domnea un menhir uriaș. Nu era o simplă măgură sau un gorgan de piatră, ca acelea plantate stingher în depresiunile Cordilierilor, pe care le știa din filmele cu cowboy. Era o masă vie, gelatinoasă, grețoasă la înfățișare, acoperită cu o epidermă vineție, căzută în falduri largi, amintind de viscerele animalelor spintecate la abator. Doar că aici procesul se derula în sens invers. Dimensiunile movilei se umflau, sporeau printr-un fel de proliferare obscenă […] Pruncul-monstru, astfel împlinit, reprezenta o țeastă umană cu trăsături orientale, ușor de recunoscut: tăietura piezișă a ochilor, fruntea teșită, pomeții umflați, sprâncenele stufoase ca niște pămătufuri păreau a fi scoase din galeria marilor despoți ai lumii. Și acest cap pleșuv de Timur Lenk, eliberat de rețeaua de tuburi, frânghii și scripeți care-l moșiseră, își dezgolea dinții ca niște țepușe într-o grimasă de satisfacție maximă, de unde se întrezărea caverna maronie a gâtului înșurubat în tipsia nisipoasă”. În final Vitalie Ciobanu renunță la expunerea parabolică și conotației, adoptând relatarea aproape reportericească, prin care suntem puși față în față cu atrocitățile istoriei: „A doua zi, dimineața devreme, târându-și greu trupul încă slăbit de frisoanele bolii, acarul merse la haltă și schimbă macazul care înțepenise în încheietura lui de metal. O ploaie torențială spăla peronul și traversele golașe. După o jumătate de oră, precedată de urletul sinistru al locomotivei, intra în gară prima garnitură cu refugiați, oameni scăpați din pârjolul războiului, sub privirile consternate ale orașului. Cercul vidului se spărsese. Împărăția de la Răsărit, pe care-o hrăniseră, inconștient, cu soldați, muniție de luptă și provizii, dar mai ales cu vise deșarte și iluzii vinovate, venea peste ei, aducându-le cunoașterea”.
Descoperim în prozele din Zilele după Oreste și alternanțe ale vocilor narative, narațiunea la persoana III cedând uneori locul (în Taxiul de noapte, Engleza pentru cei care pleacă, Globul de cristal) celei la persoana I. Este componenta unui „joc al alterităților” (Maria Șleahtițchi), un joc al dedublărilor și pierderilor de identitate ce face parte din același proiect al ștergerii granițelor și al confuziei de planuri despre care vorbeam mai sus. Finalul ultimului text din carte relevă acest joc, definitoriu pentru întregul volum: „Și atunci am înțeles. Am înțeles că sunt în interiorul lui, în interiorul globului de cristal, chiar și când aveam impresia că-l țin în mână, că mă joc cu el, scuturându-l, amuzându-mă de caleidoscopul imaginilor colorate, în continuă metamorfoză. Altcineva, nu eu, îl ține în mână și se pregătește să-l scuture, să schimbe desenul. L-aș ruga să mai aștepte puțin”.
Vitalie Ciobanu este un prozator al faptului de cultură. El folosește din plin intertextualitatea, făcând referințe sau aluzii la cărți, filme, muzică, opere din artele plastice, arhitectură, toate îmbinate firesc, deloc epatante sau derutante. Toate sunt integrate în text pentru a da culoare personajelor, pentru a le individualiza. Un cititor atent însă, ar putea să profite din plin de generozitatea autorului și să-și facă un soi de liste must-read sau must-watch, căci gustul acestuia este impecabil. Iată doar un exemplu: „Altă pasiune a lor erau filmele. Psycho și North by Northwest de Hitchcock, Călăuza de Tarkovski, Zbor deasupra unui cuib de cuci al lui Forman, Șoimul maltez, dar și capodoperele lui Bergman, Visconti, Fellini, Pasolini, Buñuel, sau odiseele „road movie” ale lui Wim Wenders și Jim Jarmusch… – adică tot ce li se părea mai cool, tot ce intra pe lista obligatorie a unor intelectuali cu gusturi selecte. Priveau filme pe casete video și DVD-uri, apoi avuseseră fantastica idee să reînvie tradiția cinemaului clasic, cu proiecționist și sală. Tehnic vorbind, era echivalentul patefonului, dar numai așa merita să vezi Hoții de biciclete al lui Vittorio De Sica”. Titlurile menționate aici mai au însă o funcție în proza Croaziera (aproape ca pușca lui Cehov) – personajele care privesc acest gen de filme vor trăi ulterior situații ca-n film, călătorii cu mult suspans, mister, semne suspecte.
Relevante pentru lumea descrisă/creată de Vitalie Ciobanu sunt și secvențele metatextuale din Croaziera. Începuturile de episoade, marcate cu caractere italice, pun accent pe jocul cu scriitura, sugerând, de fapt, că se șterge și granița între trăirea evenimentelor și scrierea lor: „De aici scriitura poate merge în orice direcție. Ascultați de primul impuls și nu vă gândiți prea mult, altfel vă veți pierde ritmul, naturalețea, vă veți împotmoli în cuvinte. Ascultați-vă intuiția, ca atunci când plutești, când te lași pe seama valului, el știe mai bine decât mintea voastră încotro să vă ducă”.
Aș mai remarca și faptul că Vitalie Ciobanu e un adevărat maestru al descrierii. Descrierea maiestuoasă a râului din Croaziera, cuprins de misterul unei lumi fabuloase e fascinantă, autorul impresionând prin capacitatea lui de a explora detaliul. În plus, mai observăm și o glisare către efectele vizuale practicate de cinematografie: „Cioturi, crengi ieșind din apă ca niște schelete descărnate, plauri, trunchiuri putrede care nu vor mai plodi muguri la primăvară. O răscruce, râul se bifurcă și nava o ia pe unul din brațe, probabil pe un traseu dinainte stabilit, doar că nimeni nu mai pare să răspundă de direcție. Lipită de bastingaj, frământându-și cu degetele năframa cu ciucuri, își dă seama deodată ce liniște e în jur. Nu se mai aud tinerii petrecăreți urcați pe dunetă, nici orchestra de jazz de la restaurant, nici zgomotul elicei propulsoare și nici măcar plescăitul sturionilor la suprafața apei, care însoțeau vaporul ca o escortă invizibilă. O liniște de parcă ar fi pătruns într-un ținut al tăcerii absolute, de parcă i-ar fi înghițit un tărâm al damnaților. Întoarce capul”. Întregul tablou e reflectarea unei așteptări, a suspansului ce precedă trecerea într-o lume a întâmplărilor ireale.
Uneori, în descrieri, se mizează pe nespus, pe aluzie, ca în acest portret al taximetristului – Mefisto și, în același timp, și Woland din Taxiul de noapte: „– În sfârșit o alegere corectă, preciză el, așezându-și ochelarii fumurii pe nas, cu o mișcare de expert. Combinați cu șapca trasă pe frunte, ochelarii îi lăsau descoperită doar jumătatea de jos a feței, făcându-l impenetrabil, un exemplar dintr-o serie obscură. Nici nu bănuiți cât de incitantă poate fi meseria mea, domnule Baltazar!” Este și aici suspansul născut din necunoașterea până la capăt, dar și o perfectă valorificare a artei cinematografice. Punând preț pe vizualizarea stărilor și a atmosferei, Vitalie Ciobanu descrie de parcă ar avea în mână o cameră de filmat pe care o ține focalizată îndelung pe realitate, apoi, la montare, mai creează și iluzii optice care sugerează nu o deformare a realului, ci o perturbare a capacităților de receptare a privitorului provocată de frică, nesiguranță, uimire etc. Nu subiectul propriu-zis alcătuiește miezul acestor proze, ci jocul așteptărilor și ratărilor, al comprimărilor și dilatărilor spațiale și temporale, un joc prin care se pune în scenă, cum ne dezvăluie autorul pe una dintre clapetele cărții, „o dilatare a percepției, telescopică, abnormă, un turbion de impresii, amintiri reale sau induse, lecturi și filme, obsesii și anxietăți”.
Fie că ne prezintă o societate în tranziție în care toate regulile sociale sunt pe dos sau ne pun față în față cu istoria nu foarte îndepărtată, fie că ne transpun într-o lume la limita dintre real și neverosimil, prozele din Zilele după Oreste de Vitalie Ciobanu reușesc, de fiecare dată, să ne ofere bucurii estetice, pentru că sunt scrise excelent.
_________
Sud-Est Cultural nr. 3/2019