Călăul ÅŸi victima – Gabriel Chifu, “Relatare despre moartea mea…”

Sondarea vieţii româneşti de dinainte de 1989 rămâne pentru scriitori o mare provocare. La fel şi tranziţia, intim conectată la perioada comunistă, mai ales că această „înrudire” nu ne lasă în pace: spectrele refuză să intre în infern, cum se spune, umblă libere printre noi, se hrănesc din sufletele noastre, ne ţin în sinistrul lor prizonierat. „Securitatea se întoarce” – pare a fi şlagărul ultimelor săptămâni în România, după ce Curtea Constituţională a amputat, printr-o decizie abuzivă şi ilegală, prerogativa CNSAS de a da verdicte de poliţie politică deţinătorilor de funcţii publice, şi asta în urma unei contestaţii depuse de către un mare suspect – magnat media şi mahăr al jocurilor politice de culise –, care primise din partea Colegiului patalamaua de informator al Securităţii. Răul, multiplicat în zeci de chipuri, în literatură tinde să transgreseze particularităţile cazului, să frizeze metafizicul, să capete valoare de exemplaritate. Este ceea ce îşi propune Gabriel Chifu în romanul Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate. O naraţiune despre o lume bolnavă, care are un preţ de plătit pentru a se învrednici de un viitor mai bun: fiecare individ în parte şi comunitatea în ansamblul ei.
O fată, pe nume Ana-Cristina Stănescu, profesoară de engleză şi scriitoare promiţătoare, fuge din România ceauşistă şi, după mai multe peripeţii, ajunge în Canada, la Toronto, unde norocul îi surâde să se căsătorească cu un bogat om de afaceri, Adam Wellington, mult mai în vârstă decât ea, proprietar al unei reviste mondene. Ca un reflex psihologic de apărare, tânăra, devenită Anne Wellington, încearcă să-şi refuleze amintirile româneşti. Dar trecutul se ţine de ea. La un moment dat începe să primească mesaje e-mail în limba română, intitulate „Pentru Ana-Cristina”, semn că vine de la cineva care îi cunoaşte vechea identitate, mesaje conţinând în attachments fragmente dintr-o cronică a unui refugiat român stabilit la Paris după revoluţie. O istorie ca multe altele, despre anxietate şi supravieţuire, despre singurătate şi eşec. Misivele se întrerup brusc, fără nici o explicaţie, trezindu-i lui Anne dorinţa irepresibilă de a-l cunoaşte pe misteriosul ei corespondent.
Pleacă în grabă la Paris, unde bate locurile descrise în textele de pe Internet – hoteluri, magazine, cafenele –, sperând, absurd, să-l întâlnească pe „domnul N.”, cum l-a numit ea, până îşi dă seama că urmăreşte o fantomă literară, nu un om în carne şi oase. Dar această revelaţie nu îi domoleşte neliniştea, pentru că sursa acelor mesaje rămâne, oricum, o enigmă. Călătoria la Paris o face să-şi reconsidere viaţa, să înţeleagă greşeala de a fugi de sine însăşi, de a-şi uita trecutul şi preocupările de scriitoare. În cele din urmă, căutarea românului de pe Internet se transformă în obsesia reîntâlnirii cu Ana-Cristina. Când îşi pierde aproape orice speranţă, Anne va da de urma domnului N., răsfoind publicaţii literare româneşti în biblioteca din Toronto. Acolo, în paginile unei reviste din provincie, va găsi un eseu semnat „Tiberiu Naumescu” şi intitulat „Eseu despre singurătate”, ce reproduce, aproape textual, una dintre ideile domnului N.: „Corporal, fizic, suntem iremediabil despărţiţi de ceilalţi şi de univers prin pielea trupului nostru şi tot aşa o a doua piele, invizibilă, pe care, pe urmele lui Wünenburger, o numesc imaginar, desparte, tot iremediabil, universul ficţional al fiecăruia de universul ficţional al celuilalt, desparte eul de lume.” (p. 112) Această descoperire o determină să plece în România – decizie pe care nu crezuse că o va lua vreodată. Va fi o întoarcere ca în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără moarte şi tot ca în acest basm, odată revenită acasă, va fi atinsă de un rău fatal. Dar despre acest lucru va afla mai târziu. Deocamdată, în ţară fiind, continuă să-l caute pe Tiberiu Naumescu, până când investigaţiile o vor aduce la Sinaia, într-o pensiune unde acesta a stat o perioada cu familia. Aici va obţine pentru prima dată semnalmentele fizice ale lui Naumescu: e vorba de un bătrân imobilizat în cărucior, însoţit de doi copii taraţi la rândul lor: un băiat surdo-mut şi o fată oarbă. Handicapul fizic al scriitorului o lămureşte că nu poate fi aceeaşi persoană cu românul de la Paris, sau că fragmentele acelea i-au fost trimise de Naumescu pentru a-i capta atenţia într-un scop anume, legat de un posibil rol pe care l-a jucat în destinul ei. Anne angajează o agenţie de detectivi din Bucureşti să continue căutările şi se întoarce în Canada, pentru a fi alături de soţul ei, grav bolnav, internat într-o clinică din Toronto. După moartea lui Wellington, Anne îi va mărturisi prietenei sale, Patricia – care are pentru ea o pasiune lesbiană – lucruri inavuabile din trecutul său românesc. Fuga din ţară cu un coleg de liceu, când a vrut să treacă Dunărea în Iugoslavia, şi a fost prinsă de grănicerii români şi dată pe mâna comandantului lor – un tip complicat, un Ianus cu două feţe: una fină, de intelectual pasionat de filologie, şi cealaltă – demonică, întunecată. Individul era capabil de cele mai mârşave perfidii şi perversiuni sado-mazo. Supliciul la care a supus-o acest „vârcolac” de la graniţă şi alte întâmplări monstruoase, cu un grup de soldaţi sârbi care au violat-o şi nişte ţigani care au atacat-o într-o tabără de refugiaţi din Italia, o vor traumatiza psihic, creându-i un blocaj sexual. Cel ce i-a dat o „a doua viaţă” a fost Adam Wellington, defunctul ei soţ, „aristocratul” care a admirat-o şi i-a iertat aventurile extraconjugale, numai pentru a o păstra în preajmă. Moartea lui Adam însă îi reactivează Annei vechiul sindrom al respingerii sexului.
Urmează o lungă ÅŸi aparent fără obiect călătorie a celor două femei prin Europa – Paris, Tesalonic, Praga, Amsterdam, Londra, Barcelona… – pe parcursul căreia ni se revelează un teribil secret: Anne e gravidă, fără să fi avut un contact sexual, iar originea acestei sarcini nu e străină de trecutul ei românesc. E „Răul” în gestaÅ£ie. ReflecÅ£ia răsturnată a pruncului Isus, născut, la fel de… atipic în pântecele Fecioarei Maria. O graviditate pe care o vede ÅŸi o simte doar ea, Anne, ÅŸi invizibilă pentru toÅ£i ceilalÅ£i, ca o problemă de conÅŸtiinţă. Sarcina malefică este prevestită de o frază dintr-un manuscris vechi, greu de descifrat, pe care Adam Wellington îl cumpărase mai demult de la un grec de pe insula Rhodos: „O femeie din Est e pe cale să nască un prunc însemnat”. Avertismentul este cu atât mai ciudat, cu cât întreaga tărăşenie legată de manuscrisul sibilinic nu a fost decât o farsă a lui Anne, care a vrut să-i uÅŸureze suferinÅ£a soÅ£ului său, oferindu-i o pasiune rebusistică – ficÅ£iunea, scăpată de sub control, tinde să-ÅŸi subordoneze realul, retopindu-l într-un scenariu mistic. Din momentul în care îşi dă seama că e damnată, Anne va fi obsedată de gândul să scape de „fructul malign” pe care îl poartă. Åži scăpă, sacrificându-ÅŸi viaÅ£a, împiedicând „Fiara” să se nască: se îneacă în largul coastelor Barcelonei, iar Patricia, care va alerta poliÅ£ia, este chemată după câteva zile pentru a recunoaÅŸte cadavrul în putrefacÅ£ie al prietenei sale.
Aceasta e trama romanului. Autorul preferă să nu ocupe întreg câmpul lecturii, strunindu-şi ispita omniscienţei. Traseul protagonistei este susţinut de intervenţiile altor personaje, care preiau sporadic rolul „gurii” care vorbeşte (chiar dacă „vocile” seamănă oarecum între ele). Istorii paralele completează filonul principal, continuându-l, după ce acesta se frânge prin moartea lui Anne. Autorul împinge mai departe firul poveştii, străduindu-se să-i dea credibilitate artistică, supraveghind cu minuţie arborescenta construcţie narativă, încât romanul său aduce, pe alocuri, cu un dosar de caz, pregătit pentru un proces, nu cu o ficţiune literară cap-coadă, ceea ce, fireşte, nu încetează nici o clipă să fie. Răspunsurile la principalele enigme ale cărţii – cine este autorul fragmentelor de pe Internet şi ce relaţie ar avea cu Anne – sunt încapsulate în raportul tânărului detectiv Adrian Fornea, pe care angajatoarea sa, nefericita doamnă Wellington, nu va mai apuca să-l citească. Ca şi eseul lui Naumescu, „Eseu despre singurătate”, raportul e cumva exterior volumului, o anexă cu funcţie de epilog explicit.
InvestigaÅ£iile detectivului scot la lumină măştile succesive ale aceleiaÅŸi persoane: domnul N. – refugiatul român de la Paris – este, aÅŸa cum a intuit Anne, o invenÅ£ie literară, personajul unui roman, Relatare des¬pre moartea mea, scris de Tiberiu Naumescu, scriitorul cu handicap locomotor. Numele adevărat al acestuia este Corneliu Golam. A ÅŸters orice urmă a vieÅ£ii sale de dinainte de 1999, anul când a paralizat, ÅŸi a avut motive întemeiate să o facă: uniforma de ofiÅ£er al trupelor de grăniceri, pe care a purtat-o în armată, i-a camuflat adevărata identitate: omul era agent al Securităţii, recrutat încă de pe băncile liceului. Fornea prezintă în amânunt povestea terifiantă a convertirii unui suflet candid de adolescent cu aspiraÅ£ii literare într-un instrument al răului, contagios pentru cei pe care îi atinge. RecunoaÅŸtem în Corneliu Golam un personaj generic, foarte răspândit de o parte ÅŸi alta a Prutului, ale cărui afiliaÅ£ii oculte au marcat în chip nefast istoria postdecembristă a României: „…ăia l-au băgat în toate evenimentele scârboase de după ’90. ÃŽl întâlnim în PiaÅ£a Universităţii, la Târgu MureÅŸ, la mineriade, peste tot. Åži peste tot, din umbră, trage sfori, e în tabăra întunecată, se acoperă de lauri în ochii superiorilor săi, îndeplinind cele mai abjecte misiuni. ÃŽn toÅ£i anii ăştia, experimentează până unde se poate coborî. A ajuns la viol ÅŸi i-a plăcut, a ajuns la crimă ÅŸi i-a plăcut. După una sau alta dintre faptele acestea abominabile, se uita în oglindă ÅŸi constata cu surprindere, dar ÅŸi cu o indescriptibilă satisfacÅ£ie că pe dinafară nu se cunoaÅŸte nimic din mizeria aflată înăuntrul său, faÅ£a lui are aceleaÅŸi trăsături fine, atrăgătoare ca ÅŸi înainte de crimă, ochii lui au aceeaÅŸi seninătate ÅŸi aceeaÅŸi fascinantă culoare gri, iar frazele din literatura pe care continua să o scrie nu s-au stricat nici ele, nu înregistrează nimic din ticăloÅŸie; dimpotrivă, parcă sunt mai puternice ÅŸi mai expresive.” (p. 227). Am citat din raportul detectivului Fornea.
Corneliu Golam, alias Tiberiu Naumescu, se dovedeşte a fi chiar ofiţerul de grăniceri care a maltratat-o pe Ana-Cristina, când aceasta a încercat să fugă din România, este „strigoiul” pe care a vrut să-l exorcizeze, străduindu-se să uite coşmarul trecutului său românesc şi, ulterior, să scape de această moştenire, sinucigându-se. O situaţie decupată parcă dintr-un policier clasic: un bătrân inofensiv, pironit într-un cărucior, manevrează din umbră iţele unei fantastice conjuraţii, iar când este devoalat nu mai înţelegem dacă ceea ce am citit este o istorie reală care-l cuprinde pe demonicul orchestrator, sau un scenariu fictiv, o poveste în care ne-am lăsat manipulaţi alături de personajele cărţii sale. Deconspirarea lui Golam/Naumescu nu aduce înfrângerea, ci triumful cabalei pe care a regizat-o: Anne e moartă, iar detectivul Adrian Fornea – un tânăr educat în spiritul iubirii faţă de semeni – e mistuit de teribila bănuială că a preluat răul, că a devenit legatarul bătrânului securist. Final deschis: suntem invitaţi să decidem noi înşine soarta unui duel, în care luptătorii, călăul şi victima, se întâmplă să-şi schimbe rolurile.
O scriitură limpede, nesofisticată, parcimonioasă stilistic, dar care reuÅŸeÅŸte să creeze o complexitate remarcabilă a subiectului ÅŸi să transmită un mesaj simbolic, tulburător. O proză ce nu mizează pe o naraÅ£iune omogenă, ci pe o plasă cu „ochiuri” largi, lăsate la îndemâna cititorilor, pe senzaÅ£ia de „dosar”, despre care vorbeam, cu discontinuităţi aparente, deoarece o mare parte din conÅ£inutul cărÅ£ii nu se derulează sub ochii noÅŸtri – ea ne este „relatată” de o instanţă secundară. O singură fisură, nesemnificativă, aÅŸ menÅ£iona în acest ansamblu de soluÅ£ii arhitectonice: deÅŸi extrem de incitată de mesajele de pe Internet ale misteriosului său corespondent, Anne nu încearcă să-i răspundă printr-un Reply – gestul cel mai firesc – ori să-i afle IP-ul cu ajutorul unui specialist în computere, ci decide, cumva abrupt, să pornească în căutarea acestuia. Or, „domnul N.” putea foarte bine să nu reacÅ£ioneze la apelurile ei, ascunzându-se în spatele unor coduri imposibil de spart, astfel încât naraÅ£iunea să-ÅŸi urmeze, liniÅŸtit, făgaÅŸul trasat dinainte…
Acaparator prin intrigă şi profund prin reflecţiile pe care le generează, romanul-parabolă al lui Gabriel Chifu are toate şansele să devină una dintre cele mai sugestive mărturii literare ale trecerii noastre prin istorie, o trecere proiectată pe ecranul unui război vechi de când lumea.
_____________
Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea sau Eseu despre singurătate (roman). Editura Polirom, 2007