Demagogia milei ÅŸi „precedentul” Kosovo. Moldova – un viitor incert

O emisiune de dezbateri culturale, moderată de cunoscutul scriitor rus Viktor Erofeev, pe care am urmărit-o recent, a luat în discuţie problema virtuţii. Cum se manifestă virtutea, ce este binele şi răul şi cât de convingătoare sunt proiecţiile lor în literatura sau în moravurile diferitelor popoare? Un exemplu al acestor dihotomii încurcate o constituie atitudinea faţă de cerşetori. Dacă în Rusia a da de pomană cerşetorilor înseamnă, neîndoios, un fapt pozitiv, în Anglia acelaşi gest ar fi considerat o manifestare a prostului gust şi chiar un atentat la morala naţiunii, întrucât un cerşetor reprezintă, în viziunea britanicilor, o jignire adusă bunului simţ, o admonestare la adresa instituţiilor statului şi a comunităţii care admite asemenea apariţii degradante în spaţiul public. Spiritul protestant tinde să pună la treabă pe toată lumea, dezaprobă trândăvia şi şantajul milosteniei, atât de răspândit în tradiţia Bisericii orientale.
Dar în Moldova, m-am întrebat, cum stăm cu cerşetorii: îi acceptăm, pentru că ne oferă ocazia de a ne demonstra bunătatea, sau îi respingem, precum englezii? De la un timp încoace, troleibuzele, parcurile, intersecţiile mai circulate din Chişinău au fost invadate de cerşetori. „Emanciparea” lor, atunci când nu ascunde o reţea de estorcare bine pusă la punct – un fel de mafie a cerşitului, ca în filmul Filantropica al lui Nae Caranfil –, trezeşte în sufletul trecătorilor un scurt, dar intens război al contrariilor, un conflict între tendinţa de a scoate nişte gologani din buzunar şi o legitimă senzaţie de indignare. În Moldova, caritatea cunoaşte forme de-a dreptul indecente şi acest comerţ sentimental împiedică adevărata grijă faţă de semeni. Toată lumea stă cu mâna întinsă: pensionarii, şcolile, spitalele, chiar şi primăriile. Comuniştii, aflaţi la guvernare, se afişează în faţa camerelor de luat vederi, făcându-şi cruci largi, pravoslavnice, pătrunşi subit de evlavie creştină, poporul din fundalul imaginii aşteaptă cu sufletul la gură să primească apa sfinţită, şi nimeni, absolut nimeni nu-şi pune problema responsabilităţii individuale. Basarabenii cred în eresuri, minuni, întâmplări providenţiale, revelaţii şi străluminări, în restaurări butaforice de mănăstiri şi în „focuşorul de la Ierusalim”, adus cu avionul de „vladâca” Vladimir – un fel de happening pe teme biblice cu destinaţie electorală –, în timp ce administraţia e tot mai coruptă, statul tot mai abuziv şi mai indiferent faţă de nevoile oamenilor. Circulă chiar o glumă care spune: azi, în Moldova, cei mai mulţumiţi sunt preoţii: cu cât mai multă nefericire, cu atât mai mare înghesuiala la liturghii, cu atât mai bogată „ploaia” de pomeni în biserică. Ierarhii clerului au o minimă implicare în acţiuni de ajutorare creştină, deşi satele sunt pline de bătrâni neputincioşi şi de copii abandonaţi. În schimb, lupta pentru supremaţie ortodoxă e crâncenă şi puternic subvenţionată politic. Or, adevărata virtute trebuie căutată nu în demagogia milei, ci în eliberarea spiritului uman de îngrădiri ideologice. Când vom avea libertate şi dezvoltare în Moldova, vor apărea şi bani pentru o mai generoasă asistenţă socială, iar prosperitatea nu va mai fi privilegiul exclusiv al fostei nomenclaturi scăpătate.

* * *
Proclamarea independenţei provinciei Kosovo a acaparat prim-planul agendei politice, generând deopotrivă speranţe, nelinişti şi îngrijorări în toată Europa. Republica Moldova participă şi ea, în felul său, la acest climat tensionat: guvernul şi parlamentul dau comunicate, ziariştii, şefii de partide îşi expun opiniile în presă – sentimentul general este că Moldova lunecă pe un plan înclinat, e trasă în siajul unor consecinţe care o depăşesc. Rusia a protestat energic contra independenţei Kosovo, invocând, în mod ipocrit, dreptul internaţional (căci nu de sârbi îi pasă Moscovei în realitate, ci de periclitarea influenţei sale în zonă), în timp ce continuă să susţină mişcări secesioniste în foste republici sovietice. Separatiştii din Abhazia, Osetia de Sud şi Transnistria invocă, la fel de ipocrit, dreptul popoarelor la autodeterminare spre a-şi justifica revendicările ilegale, dar această „autodeterminare” se poate încununa cu o foarte dorită de ei alipire la Rusia, dinamitându-se unitatea unor state ce aspiră la integrare euroatlantică.
ÃŽn cazul Moldovei, Moscova, după cum îi stă în obiÅŸnuinţă, lucrează cu mai multe scenarii. Unul dintre ele vizează încheierea unui acord prin care Transnistria ar deveni componentă a unui stat moldovenesc federativ, sub garanÅ£ii ruseÅŸti. Alt scenariu implică recunoaÅŸterea independenÅ£ei Transnistriei, în baza precedentului Kosovo, blamat de Kremlin de ochii lumii. ÃŽn ambele cazuri, armata rusă va rămâne în stânga Nistrului. AÅŸadar, nici o iluzie cu privire la integritatea ÅŸi suveranitatea Moldovei. ÃŽn aceste condiÅ£ii, ar trebui să ne întrebăm: ce calitate au oamenii care negociază din partea Moldovei reglementarea transnistreană?… Vorbim de natura, de esenÅ£a puterii de la ChiÅŸinău, cea care îi determină conduita. Acum două săptămâni, Benita Ferrero-Waldner, comisarul european pentru relaÅ£ii externe, aflată în vizită la ChiÅŸinău, atrăgea atenÅ£ia guvernanÅ£ilor moldoveni că Uniunea Europeană va examina posibilitatea unui nou acord cu Moldova abia după ce actualul Plan de AcÅ£iuni va fi implementat în deplină măsură: „Moldova trebuie să asigure reforme continue in domenii, precum combaterea corupÅ£iei, supremaÅ£ia legii, drepturile omului, libertatea mass-media ÅŸ.a.. Progresele Moldovei pe calea reformelor democratice sunt vitale pentru speranÅ£ele sale de integrare europeană”. Emisarul de la Bruxelles exprimase în limbaj diplomatic neîncrederea crescândă a Comisiei Europene faţă de capacitatea actualei guvernări de a realiza europenizarea despre care îi place să vorbească în ultima vreme preÅŸedintelui Voronin, crezând că doar a spune ce vor să audă occidentalii, nu ÅŸi a face ceva în numele democraÅ£iei, ar fi de-ajuns pentru a-ÅŸi asigura o legitimitate internaÅ£ională.
Ceea ce ignoră guvernarea comunistă, preocupată exclusiv de imaginea sa externă, este responsabilitatea în faţa propriilor cetăţeni. În societatea moldoveană nu se poartă nici un fel de dezbateri pe tema „reintegrării teritoriale a ţării”. Voronin se arată foarte încrezător că anul 2008 va fi decisiv pentru rezolvarea conflictului transnistrean, însă subiectul lipseşte din agenda publică internă. Nu vedem nici un fel de dezbateri la televiziunea de stat, nu vedem emisiuni în care, de pildă, experţi în drept internaţional să explice dacă poate fi admisă o analogie între Transnistria şi Kosovo. Nu vedem oameni de o parte şi alta a Nistrului întâlnindu-se, împărtăşindu-şi ideile şi poziţiile, pentru o mai bună cunoaştere reciprocă: totul se face peste capul lor, prin negocieri secrete, în spatele uşilor închise, negocieri în care, din câte se vede, nu binele public este vizat, ci asigurarea unui adăpost pentru actuala guvernare. Eventuala realipire a Transnistriei (dacă scenariul „independenţei” va fi, provizoriu, abandonat) va implica transformarea radicală a statului moldovean, revizuirea întregului său sistem de valori şi vectori strategici. Serbiei i se promite integrarea europeană în schimbul renunţării la Kosovo, chiar dacă sârbii, momentan, nu par foarte încântaţi de această perspectivă: ei nu contenesc să blameze pierderea unor vestigii medievale situate în cuprinsul „leagănului” naţiunii lor, dar uită o istorie mult mai recentă, şi anume genocidul declanşat de Miloşevici împotriva albanezilor kosovari, cel ce a precipitat independenţa provinciei şi punerea ei sub mandat ONU. Cu Moldova lucrurile vor sta exact invers: ea va spune adio Europei de dragul împăcării cu Transnistria sub umbrelă rusească, numai că totuşi ar trebui mai întâi să fim întrebaţi dacă suntem de acord să plătim acest preţ exorbitant, doar spre a readuce căpeteniile separatiste în parlamentul de la Chişinău.
Când o putere cu mari probleme de credibilitate democratică discută cu Moscova planuri de reglementare transnistreană, cetăţenii moldoveni au motive serioase să şi facă griji în legătură cu viitorul lor, să ceară o maximă transparenţă a negocierilor. Numai o guvernare ataşată în mod sincer valorilor europene va fi capabilă să gestioneze conflictul din stânga Nistrului fără a dăuna intereselor naţionale. Ca parte a problemei, comuniştii de la Chişinău nu pot juca rolul de instrument al găsirii unei soluţii. Întrebarea fundamentală este cât de pregătiţi sunt ceilalţi – politicienii din Opoziţie – să-şi asume o asemenea misiune, după ce vor câştiga alegerile din 2009? Dar mai întâi, ce fac pentru a le câştiga?