Poarta mistică a identităţii refulate

„Să fi rămas teafăr, ar fi fost predestinat să schimbe soarta oamenilor din Republică, unii dintre care, în naivitatea ce-i caracteriza, mai credeau în teoria că formau un popor, alţii, de-a dreptul inconştienţi, susţineau sus şi tare că erau o naţiune. Dar nu erau. Acel grup de oameni încă nu şi-a găsit prorocul ce i-ar purta prin pustiu şi le-ar vorbi despre adevăr…”

Obsesia omului dăruit cu har, legenda „alesului”, a geniului tutelar, chemat să salveze o comunitate debusolată, e veche în mentalul românesc ÅŸi extrem de persistentă între Prut ÅŸi Nistru, încurajând nu doar un anumit mod, paternalist, de a face politică, ci ÅŸi alimentând imaginarul artiÅŸtilor basarabeni, conectaÅ£i la acest „freamăt” al conÅŸtiinÅ£ei colective. Talentat om de teatru, creatorul unor ziare ÅŸi, mai nou, managerul primei televiziuni de ÅŸtiri din Basarabia, Jurnal TV, dramaturgul Val Butnaru a surprins lumea literară editând la mijlocul lunii mai a acestui an un roman: Cartea nomazilor din B. – rod al unui proiect comun, iniÅ£iat de editurile RAO de la BucureÅŸti ÅŸi Prut InternaÅ£ional de la ChiÅŸinău. Volumul, din care am reprodus citatul cu italice, a fost lansat în cadrul unei manifestaÅ£ii de amploare la Uniunea Teatrală din ChiÅŸinău, scenariul mai cuprinzând un concert al unei trupe de instrumentiÅŸti ÅŸi un spectacol după o piesă a dramaturgului: La VeneÅ£ia e cu totul altfel, scrisă ÅŸi montată în anii ’90 – un timp al „marilor speranÅ£e” (ca să citez titlul unui faimos roman de Charles Dickens), când basarabenii descopereau, entuziasmaÅ£i, Occidentul. Romanul de acum acoperă, dimpotrivă… marile decepÅ£ii, incapacitatea moldovenilor de a se smulge de sub vraja torÅ£ionarului cu care s-au înfrăţit. Vorbitorii au subliniat la lansarea cărÅ£ii lui Val Butnaru sugestiile artistice, sursele de inspiraÅ£ie livrate de actualitatea imediată, cum ar fi deportările staliniste sau, la celălalt capăt al impresiilor, anumite situaÅ£ii, descrise cu mult umor, extrase din viaÅ£a literară de la ChiÅŸinău, în care preÅŸedintele Uniunii Scriitorilor este mereu plecat pentru schimb de experienţă pe diferite meridiane exotice, în Peru sau Taiwan, iar lumea prezentă la o reuniune literar-mondenă se întrece în elogii gratuite la adresa autorului, executând ritualul provincial al „tămâierii” confratelui pizmuit. Åži adevărul este că puÅ£ini din cei prezenÅ£i la lansarea CărÅ£ii nomazilor din B. apucaseră să o citească…

E drept că romanul lui Val Butnaru se lasă mai greu descifrat sau rezumat în câteva propoziţii, prin simpla reproducere a tramei gândite de autor. Nu e o istorisire în sensul clasic al termenului şi nici o incursiune în spiritul literaturii „mizerabiliste” de azi, ci o satiră acidă, maliţioasă la adresa unei lumi periferice, detracate, dezmăţate în moravuri, o naraţiune care nu-şi refuză ispita textualistă, autoreferenţialitatea: faptul scrierii unui roman cu titlul Cartea nomazilor din B. este un element al subiectului. Autorul agaţă de ramurile arborelui „realist” globuri colorate, oglinzi cu ape înşelătoare, protuberanţe ce conferă o stranie materialitate, pe alocuri de basm, romanului său, ca în Alice în Ţara Minunilor , ademenindu-ne în cotloane fantasmagorice şi suprarealiste. Mixajul de planuri pretinde cititorului o acomodare nu tocmai facilă cu textul şi poate să contrarieze până în momentul în care, înarmat cu răbdare, reuşeşti să decodifici formula, să-i accepţi convenţia insolită.

„Republica” lui Val Butnaru este condusă de un Preşedinte beţiv, care obişnuieşte să se trezească mahmur dimineţile şi pe acest fond depresiv să ia cele mai năstruşnice decizii. Îşi organizează agapele precum oricare funcţionar de partid, sovietic, trimiţându-şi aghiotantul după votcă şi salam la alimentara din colţ. Îi place vânătoarea şi băile de mulţime, e mediocru şi răzbunător, îşi lichidează inamicii politici fără nici o ezitare, îşi bagă la balamuc colaboratorii infideli, se lansează în intrigi meschine, îşi aţâţă consilierii unul împotriva celuilalt, e ipocrit cu emisarii occidentali şi cât se poate de tranşant în ordinele date poliţiei politice. Preşedintele îşi petrece vacanţele la Karlovy Vary. Realizezi cu uşurinţă ce figură politică din Moldova de azi a inspirat acest personaj literar: unul de care nu putem scăpa ca de o piază rea. Mai ales că Preşedintele din Cartea nomazilor… a avansat în carieră servind cu sârg regimul sovietic şi poartă pe frunte o pată neagră, adică e „însemnat”, cum se zice în popor. Iată o scenă caracteristică, cu Preşedintele şi Madame Furri (o altă figură emblematică, care ne duce cu gândul la coraportoarea CE pentru Republica Moldova), o bătaie gastronomică, demnă de serialul Stan şi Bran, în care marele cârmaci reacţionează violent când aude din gura doamnei emisar motivul pentru care aceasta i-a dăruit lui Raul – liderul Opoziţiei din Republică – o maşină zburătoare:

„Supărat pe decizia Occidentului, apucă cu ambele mâini faţa de masă şi o trase energic spre sine, mişcare în urma căreia pe parchetul lucitor începură să cadă felii subţiri de peşte roşu garnisite cu lămâi verzi; urmate de găini umplute cu ficat de batog; sticle pântecoase cu vin de la baza militară; caşcaval mărunţit, împănat cu dungi subţiri de usturoi; vinete răsucite, legate cu fire de ţelină, stropite cu sos picant. Vinetele au atras atenţia doamnei într-un mod cu totul special şi s-a întrebat, involuntar, de ce oamenii din partea locului le numesc „limba soacrei”? Aceeaşi cale urmară pârjoalele din piept de curcan şi impozantul tort Napoleon (…) În cele din urmă, veniră şi rândul paharelor de cristal şi al ceştilor de porţelan, însoţite de un ibric smălţuit, lucrat de mâna unui anonim meşter chinez. După ce toate aceste bucate şi piese plătiră tributul cuvenit legii gravitaţionale a Pământului, Preşedintele înşfăcă de jos o găină umplută cu ficat de batog şi o ridică deasupra capului: – Să zboare deasupra mea? repetă întrebarea şi aruncă găina în direcţia Occidentului ingrat. La acea oră însă trăgătorul de elită nu mai întrunea calităţile din tinereţe şi pasărea, preparată de o gospodină harnică, dar anonimă, ca şi meşterul chinez, vâjâi pe deasupra capului lui Furri şi se opri în peretele opus celui cu diplome de onoare. Pentru o clipă, Preşedintele îşi aduse, din nou, aminte de copilărie: tot aşa cădea cu zgomot găina în ceaun când mama pornea o zeamă. – Il est fou! Il est fou!, strigă îngrozită funcţionara, căutând disperată calea de salvare.” (p. 55)

Fantasticul se manifestă la nivelul altor personaje. În primul rând, Călugăru (nume propriu) – un oracol neoficial al Republicii, o voce a „societăţii civile”, un estropiat fizic, fără mâini şi picioare, pe care şi le-a pierdut în copilărie, atacat de nişte porci în grădina unde fusese uitat de maică-sa. Călugăru e cocoţat în spinarea unui Păun zburător şi pendulează între cer şi pământ, colportând mesaje şi profeţii, pronunţând sentinţe la adresa semenilor săi întregi la trup, dar slabi la minte. „Pocitania” are un suflet ecologic, ca făpturile din Avatar, locuieşte într-o peşteră în pădurea Călăreţilor, alături de alte zburătoare, pe care le apără de intervenţia distrugătoare a trupelor guvernamentale. Împreună cu acele păsări Călugăru călătoreşte prin fascinante tuneluri subterane, de unde contemplă imaginea răsturnată a lumii, ca printr-un tavan de sticlă. Stă de vorbă cu Nucul Bătrân (un rezervor al înţelepciunii ancestrale) care a inventat o poveste despre o femeie ce va încerca să urce pe trunchiul său noduros, dar va sfârşi trist. La marginea unui teritoriu îngrădit, numit sibilinic A&O, nişte muncitori vor instala la sugestia lui Călugăru o Poartă masivă de lemn, cu proprietăţi miraculoase: oamenii care trec prin ea nimeresc într-o altă dimensiune existenţială, în care noţiunile obişnuite de timp şi spaţiu sunt abolite, unde poţi să vizitezi trecutul, să-ţi cunoşti strămoşii îndepărtaţi şi unde rişti să te întâlneşti… cu tine însuţi. Mai exact cu faptele tale inavuabile, ruşinoase, criminale uneori, aşa cum păţeşte Anghel Rota, zis Îngeru, un sfetnic prezidenţial, căzut în dizgraţie. Teritoriul ciudat în care nimereşte seamănă cu un platou de filmare, în care se toarnă, concomitent, scene din câteva pelicule istorice. Într-o gară, pufneşte un mărfar ticsit cu deportaţi basarabeni, sub supravegherea soldaţilor sovietici, oamenii încarceraţi ling picăturile de apă de pe pereţii vagonului, după ce li s-a dat să mănânce peşte sărat şi li s-a aruncat apă ca unor animale; un copil de 5 ani plânge pentru că i-a intrat o aşchie în limbă; o femeie îşi caută fiul printre cei arestaţi, e snopită în bătăi de un tânăr locotenent cu pată neagră pe frunte (e viitorul Preşedinte al Republicii); sora mai mică a acesteia e maltratată într-un subsol al NKVD de acelaşi ofiţer, prilej cu care Îngeru (alias Anghel Rota) află identitatea tatălui său, având cumplita revelaţie că s-a născut în urma unui viol, săvârşit de anchetator. Un tătar din Bugeac, Ghirai Mârza, fuge cu o fată creştină pe care o leagă de oblâncul şeii, încercând să scape de ceata urmăritorilor înarmaţi cu lănci – episodul s-a întâmplat cu vreo două sute de ani mai devreme; într-o cocioabă, pe malul unui râu, câteva străduţe mai la vale, un domn elegant şi două femei, în veşminte de la începutul secolului, fac conversaţie şi beau vin franţuzesc, ca într-o piesă de Cehov sau Ionesco (reminiscenţe de dramaturg!). Cea mai în vârstă, imobilizată într-un cărucior, este strănepoata fetei răpite de tătar. Anghel Rota şi vărul său, Fedos, zis şi F.F., care vizitează acest ţinut fabulos, trecând prin Poarta mistică, sunt spectatori invizibili, nu pot interveni în derularea evenimentelor la care asistă – evenimente încremenite într-o repetitivitate de coşmar, interminabilă. Că e vorba de Îngeru, care şi-a asasinat, când era tânăr, două iubite într-un acces de gelozie, într-un oraş de pe Volga, sau de Fedos, directorul rezervaţiei A&O, copilul din trenul cu deportaţi căruia i-a intrat aşchia în limbă. Aventura lor în teritoriul interzis seamănă cu un fel de revizitare a propriei conştiinţe, ei trec printr-un un purgatoriu de felul „camerei” din Stalker-ul („Călăuza”) lui Tarkovski – refugiul sufletelor rătăcite. Întâlnirea cu „eul” refulat se dovedeşte însă o încercare prea dură, şi F.F. incendiază Poarta, spre deosebire de personajele cineastului rus, care-şi reprimă în ultimul moment pornirile distructive faţă de „camera” din Zonă.

ÃŽn comparaÅ£ie cu acest trecut damnat, ascuns în pliurile conÅŸtiinÅ£ei individuale – sunt, după părerea mea, cele mai memorabile secvenÅ£e din roman –, prezentul Republicii (cu sau fără „îngeri”) apare ca o caricatură: agapele, evenimente literare, scandalurile politico-sexuale, traficul de influenţă, coruperea OpoziÅ£iei ÅŸi chiar crima au o tentă hilară, derizorie, grotescă. Conturul pe alocuri dramatic al personajelor se stinge în scenografia suprarealistă a „reprezentaÅ£iei”, alimentează un orizont de tip fantasy – pitoresc, fastuos, excelent stăpânit stilistic (Val Butnaru ar putea da lecÅ£ii de scriitură ÅŸi unora dintre romancierii noÅŸtri… licenÅ£iaÅ£i!), dar mai puÅ£in convingător din punct de vedere estetic, compoziÅ£ional. ConvenÅ£ia romanului scris pe măsura lecturii rămâne insuficient exploatată, unele idei, cu încărcătură simbolică ÅŸi moralistă, sunt mai degrabă enunÅ£ate tezist decât sugerate prin acÅ£iune. Autorul imaginează un final lirico-filozofic: întâmplările cărÅ£ii sunt derulate în sens invers, precum banda unui film, prin zborul subteran al pustnicului estropiat, care poartă spre o lume mai bună sufletele unor tineri omorâţi într-un accident de maÅŸină, accident regizat de serviciile secrete ale PreÅŸedintelui. Moartea profetului care a vorbit în deÅŸert (un fel de „resorbÅ£ie” a lui Călugăru în sânul naturii-mamă) expune un mesaj legat de reversibilitatea fatalităţii: cât de departe ar trebui să coborâm în istorie, pentru a-i preveni consecinÅ£ele negative, pentru a face alegerile potrivite, pentru a ne schimba destinul?… O atitudine mai degrabă elegiacă, defetistă, favorizând lunecarea în reverii mitice, răscumpărând niÅŸte realităţi mereu mai puternice decât voinÅ£a noastră. Sunt întrebările retorice ale unui popor învins, cu o mentalitate mult prea străină de etica protestantă, de spiritul Occidentului, un popor care a sfârÅŸit prin a-ÅŸi contempla, extatic, propriul dezastru.
_______________________
Val Butnaru, Cartea nomazilor din B., Editurile RAO şi Prut Internaţional, 2010
Cronică scrisă pentru revista Viaţa Românească, nr. 5-6/2010