Întâlnirea cu civilizaţia şi cultura română a fost decisivă pentru tot restul vieţii mele (2)

- Am început cu o întrebare banală, rugîndu-vă să vă prezentaţi, deoarece Peter Motzan în prefaţa cărţii Dvs. Întoarcerea lui Ulise afirmă că, pe lîngă faptul că sînteţi un autor distins cu numeroase premii literare, sînteţi şi personajul unei vieţi zbuciumate. În ce măsură viaţa Dvs. spectaculoasă v-a servit ca "materie primă" pentru literatură, fiindcă Umberto Eco mărturisea într-un interviu că nu poate să scrie decît despre ceea ce a trăit personal?

- Mi se întîmplă la fel ca şi lui Eco. Eu nu pot scrie nu doar romane, dar şi eseuri, dacă nu este vorba de ceva trăit realmente de mine. Pînă şi textele cu alură teoretică au tangenţe cu viaţa mea. De exemplu, scriu despre Lucian Blaga fiindcă l-am avut profesor la Cluj şi l-am cunoscut personal. La fel şi cu Emil Cioran. Bineînţeles că imaginaţia îi este indispensabilă oricărui scriitor, fără această componentă arta ar fi imposibilă, însă fantezia nu este primul impuls pentru a scrie. Cum spuneam, pe mine mă stimulează un eveniment "trăit" pe viu, apoi din cele trăite rotunjesc, fac un tot unitar, ştergînd ori adăugînd ceva. Dar punctul meu de pornire îl constituie de fiecare dată realitatea. Pînă şi lirica mea "porneşte" de la cele trăite. Deşi nu sînt poet, am scris şi versuri. Întrucît călătoresc foarte mult, ceea ce se "întîmplă" în poezia mea parcă ar fi geografie, adică sînt un fel de indicii spaţiale pe unde am umblat.

- E o întrebare care mă preocupă din ce în ce mai mult şi pe mine. Pe măsură ce îmbătrînesc, mă întreb: "Sînt eu german? Educaţia mea a fost germană?" Constat însă că mă deosebesc radical de nemţii care trăiesc aici, în Germania. Atunci ce sînt? Ştiu doar că mă trag de pe meleaguri unde multiculturalitatea era ceva firesc. Eu ieşeam în stradă, iar vecinul meu era român. Peste cîteva case de noi stătea o familie de maghiari. De ţigani nu mai vorbesc, erau destul de mulţi la marginea satului. Or, acest spaţiu multicultural, multietnic a însemnat - analizînd retrospectiv - un cîştig pentru mine, un belşug de inspiraţie. Eu cred că tocmai de aceea nu am avut probleme cu întîlnirea altor culturi, diferite de a mea. De fapt, n-am făcut altceva decît să retrăiesc ceea ce cunoşteam deja din Ardeal. Pentru mine alte culturi au însemnat trezirea unei foame de cunoaştere: vroiam să ştiu cum e altfel, iar orice întilnîre cu un alt popor înseamnă o oglindă în care mă privesc şi în care îmi văd propria imagine. În ciuda a peste 30 de ani de absenţă şi cu toate periplurile pe care le-am făcut prin lume, rădăcinile mele sînt şi rămîn înfipte în meleagurile de la nord şi de la sud de Carpaţi. Personalitatea mea este şi va rămîne marcată, pînă la sf`rşitul vieţii, de amprenta culturală a acestor plaiuri. Mi-am dat seama de acest lucru tîrziu, cînd eram departe de România, iar pe măsură ce înaintez în vîrstă, devin tot mai conştient că aşa este. Ceea ce nu schimbă cu nimic faptul că prin naştere, prin limba mea maternă, prin educaţia şi cultura mea, sînt german. Zi de zi mă confrunt cu dilema acestei duble apartenenţe culturale şi, în egală măsură, cu tensiunile creatoare care derivă din aceasta. Românitatea, aşa cum s-a conturat şi s-a cristalizat ea de-a lungul vremii, de la arta populară pînă la cea modernă, de la muzica cultă şi pînă la literatură şi filosofie, pentru mine reprezintă una din formele europene de afirmare, de care duce lipsă structural conceptul cultural al Europei Centrale şi de Vest.

- Dvs. aţi trecut prin 18 închisori. Ce vi s-a incriminat cînd aţi fost arestat ultima dată? De ce aţi fost condamnat cu alţi patru scriitori de limbă germană din Braşov tocmai la 95 de ani de detenţie?

- Eu am fost al patrulea din acest grup, fiind condamnat la 15 ani. Ce mi s-a incriminat? La sugestia unui prieten am participat la un concurs de literatură pe ţară. Dat fiind că nu aveam scris ceva recent, i-am dat lui toate manuscrisele. Acest prieten a selectat un text scris cu vreo 12 ani în urmă - "Prinţul şi bardul" - care a luat un premiu, fiind tradus apoi şi în română. Era un text pe care îl scrisesem în urma primului şoc pe care îl trăisem faţă de lumea comunistă de după război, cînd aveam 20 de ani (textul, de altfel, e plin de greşeli, şi azi mă amuz cînd îl recitesc). El reprezintă, în fond, revolta unui tînăr care, mai mult intuitiv, a prevăzut ce vremuri se apropie. Deşi era vorba de sec. al XVII-lea, în spatele figurilor istorice se ascundea situaţia de atunci din România. Căpitanul de la Securitate m-a întrebat ce-am vrut să spun cu figura bardului şi cu replica acestuia "Eu nu sînt curvă şi nici arta mea nu este". Ce eram să zic? Mi-am dat seama că acel "prieten" al meu le oferise cheia pentru interpretare... Pe motivul acesta am fost condamnat la 15 ani de muncă silnică. Iar nuvela e considerată azi drept unicul text de rezistenţă - în literatura germană din România - împotriva comunismului de atunci.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5 6 7

Următoarea pagină