|
Ş. P.: - Ar trebui revalorizat acel aşa-zis mileniu de absenţă a noastră din istorie. Aceasta este una dintre prejudecăţile preluate din eseistica interbelică şi care este foarte în vogă în acest moment. Care sunt motivele celor care, cu atâta uşurinţă, pun în paranteză o întreagă perioadă istorică fără a ţine cont de specificitatea şi importanţa ei colosală pentru cultura română ?
S. I.: - Eu fac diferenţa dintre cercetarea noastră minuţioasă şi argumentată, pe care o practică în general foarte puţini, şi eseistică, fiind şi ea o formă de informare; dar în eseistică mă dezvălui pe mine însămi. Într-un studiu de acest tip - pentru că poate fi şi un studiu eseu - îmi transfer propria trăire, impresia personală, aprecierile mele asupra fenomenului. Atunci când cineva întreprinde o cercetare de tip academic, măsurată, cu repere de genul: consemnare în timp şi spaţiu, frecvenţă, căi de circulaţie, atestare, vechimea atestării şamd., atunci interpretarea este mai puţin personală. Şi una şi alta sigur că luminează ceva din aspectul acestei culturi orale, dar interpretarea personală este mai la îndemână; ea este făcută de obicei de cei care au talent, sunt scriitori, sau de către filozofi; dar ei fac o creaţie, ei recreează cultura din propria lor perspectivă. Noi nu ne permitem aşa ceva. Noi prelucrăm datele şi încercăm să dăm un fel de hartă a culturii într-un anumit moment aşa cum apare ea, cum se dezvăluie ea. Sigur că putem face şi noi interpretări, dar numai pe baza acestor informaţii care sunt corelate. Creăm întâi un fel de ţesătură de date şi abia apoi încercăm să facem interpretări. E o diferenţă de percepţie. De aceea, din punctul meu de vedere, chiar mi se pare un joc poetic să spun că românul a fost în afara istoriei; eu aş spune că el nu numai că a trăit intens istoria, dar a fost un participant extraordinar de activ la istorie, a conştientizat istoria atât de dramatic încât a găsit rezolvări pentru toate momentele cruciale. Asta se vede în folclor. Încă o dată spun: trebuie să înţelegem foarte clar că documentul folcloric este unul riguros, că folclorul e o rezultantă a istoriei, dar că în documentul folcloric nu găsesc anul, data exactă, deoarece creaţia folclorică naşte un model pe baza căruia se inovează şi se creează un nou model etc. este ca un ADN pe care îl păstrăm cu noi, pe care îl modelăm de fiecare dată, dar ne tragem esenţa de acolo. În sensul acesta, avem istorie ca tot restul lumii, nu avem mai puţină istorie decât alţii. Am trăit istoria cu intensitate remarcabilă şi folclorul dovedeşte că am fost conştienţi de existenţa noastră în istorie tocmai pentru că am creat un sistem de sisteme: folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre. Reuşim să demostrăm că am existat pentru că avem sistem. Nu puţină lume este preocupată de sistemul acesta, să-l cunoască şi mai ales să-l facă cunoscut. Este ce ne străduim să facem de mulţi ani la Institutul nostru, care are, totuşi, 50 de ani de existenţă. Avem nişte lucrări remarcabile care, ca orice lucrare ştiinţifică care nu este uşor de citit de cine nu este avizat, sunt în tiraje de circa 700 de exemplare. Ele există în marile biblioteci şi le consultă specialiştii. Mai avem, sigur, multe lucrări care vor rămâne aici "cuminţi" pentru că nu sunt rentabile la tipărit, dar care ar oferi un asemenea material de interpretare; una dintre sarcinile noastre aceasta este: să oferim material de interpretare. Iarăşi aş spune că interpretarea literară a textului folcloric, care este o operă deschisă până la urmă, s-a făcut în afara contextului. S-a analizat mesajul textului poetic, dar nu s-a analizat şi mesajul comunităţii care foloseşte textul poetic într-un context anume. De aceea au apărut acele interpretări cel puţin ciudate, ca să nu spun aberante, ale Mioriţei şi ale Meşterului Manole, despre care s-a discutat atât în ultima vreme. Sigur că ele vin dintr-o veche viziune a intelectualului român romantic, care încerca să găsească argumente pentru ceea ce cerea momentul istoric. Sigur că atunci avem şi o retragere din istorie şi aşa mai departe. Toate acestea se bazează pe o lipsă de înţelegere. În Mioriţa nu moare nimeni, nu se comite nici o crimă. Mioriţa este un colind de mort, are un mesaj hristic foarte consistent pe care unii l-au menţionat din când în când, dar Mioriţa nu este balada unei crime, nici pe departe. Despre ea s-a scris enorm, probabil cel mai mult. Fiecare dintre cei care au scris a vrut ceva nou. Dar nimeni nu s-a ocupat de contextul în care se cântă Mioriţa, cine o cântă, pe ce melodie o cântă, care e răspândirea geografică. Există o monografie scrisă de Adrian Fochi, una dintre puţinele lucrări de geografie folclorică scrise la noi, în care sunt trei sau patru hărţi cu atestarea şi răspândirea Mioriţei. Există 1200 de variante. A citit cineva dintre cei care comentează sau fac exegeză măcar 500 de variante ca să vadă care este mesajul poetic în contextul lui, când şi ce zice fiecare şi cu ce ocazie? De Meºterul Manole nici nu mai vorbesc, pentru cã acolo lucrurile sunt foarte complicate... Şi despre Meşterul Manole s-a scris foarte mult, există chiar nişte teze de doctorat care au la bază analiza acestui motiv de răspândire universalã, de altfel; dar importanþa unei cercetãri constã în puterea de a vedea ce înseamnã aici aceste motive, ce semnificaþie au, când au apãrut, dacã mai sunt sau nu actuale, cine le foloseºte ºi în ce scop... De aici încolo aş putea vorbi de o specificitate sau ceva de genul acesta...
|
Sabina Ispas
Inapoi la cuprinsul numarului