|
ª. P.: - ...ºi a culturilor exotice...
S. I.: - ...ºi a culturilor exotice la un moment dat....
ª. P.: - Sã ne gândim doar la etapa romantismului care a exaltat aceste culturi...
S. I.: - Sigur. Toate aceste lucruri au generat un interes deosebit pentru aspectul pe care noi îl numim al arheologiei folclorice. Convenim că folclorul, în calitatea lui de fenomen oral ireversibil şi irepetabil, nu produce documente care să poată avea perenitate în timp mai mult de două sau de trei generaţii. Spre exemplu, cultura noastră este o cultură a lemnului, iar acesta nu este rezistent decât într-o oarecare limită de timp. Foarte multe dintre componentele culturii folclorice sunt documente de dată relativ recentă, să zicem. Pe de altă parte, există această viziune romantică: unui document folcloric - nu contează dacă ne referim aici la texte sau segmente melodice - pe care l-am consemnat la jumătatea secolului al XIX-lea, neapărat trebuie să îi caut rădăcinile în literatura antică, în mitologia greco-romană, în istoriile Egiptului antic, în textele Vedelor, făcând abstracţie, total neştiinţific aş spune eu, de faptul că noi nu mai vorbim astăzi nici măcar limba de la 1600 sau de la 1800. Dacã citim un text din Coresi sau din cronicile secolului al XVIII-lea, constatãm cã limba textelor literare consemnate de noi în 1850 sau 1900 este cu totul alta decât cea de atunci...E riscant să spun: iată, am acest text de colind care vine din perioada precreştină, când eu am la dispoziţie un text inteligibil, într-o limbă foarte elegantă care aparţine secolului al XIX-lea sau al XX-lea, iar eu pretind că textul vine de, eu ştiu, de 5000 de ani înaintea erei noastre! Astea sunt nişte "jocuri" frumoase ale inteligenþei ºi eseisticii în care se face abstracþie de prezenþa istoriei. Folclorul este un rezultat al istoriei. Sigur cã existã un model foarte vechi... Este ceea ce putem numi, cu o terminologie foarte generală, dacă avem în vedere experienţa teologică, "revelaţie iniţială". Deci, vom găsi pretutindeni nişte componente care sunt universal umane. Important este ce înseamnă acel lucru pentru mine astăzi şi cum pot eu să aflu ce a însemnat el acum o sută de ani sau în ce măsură se pot articula sistemului celelalte date ale culturii... Eu aş spune că, pentru a înţelege cu adevărat acest tip de cultură orală, trebuie să înţelegem în primul rând că folclorul european - implicit folclorul românesc care este cât se poate de bine articulat la structurile europene - nu este o componentã a unor culturi exclusiv orale. Europa ºi România cunosc scrisul de multã vreme ºi ºi-au consemnat istoria... Putem spune cã la noi acest lucru s-a petrecut totuºi de aproape o mie de ani sau sã zicem 800 de ani...Avem suficiente date cât sã argumentãm existenþa scrisului. Din acest moment nu mai pot vorbi de o culturã eminamente oralã. Iarãºi, trebuie sã avem în vedere importanþa scurgerii vremii... Este greu să negăm faptul că memoria colectivă nu rezistă mai mult de două-trei generaţii şi atunci acest salt peste timp, dacă aş trece peste rolul major pe care l-a avut Biserica creştină în existenţa comunităţii româneşti, înseamnă că aş face abstracţie de o mie de ani de cultură. A accepta existenţa unor duplicităţi comportamentale, mentale, de model al existenţei într-o societate în care conceptul de păcat şi mântuire erau esenţiale, mi se pare eronat. Să cred eu că omul societăţii româneşti trăia duplicitar şi îşi desfăşura o mică parte a existenţei rugându-se în structura instituţionalizatã care este Biserica dupã care pleca de acolo ºi nu mai ºtia cui se închinã, pentru ce se închinã, la cine se roagã ...?
Ş. P.: - Şcoala mitologistă îşi bazează demonstraţiile pe aşa-numitele modele arhaice care au supravieţuit în folclorul românesc...
S. I.: - Mi-e foarte greu să îmi imaginez că au putut supravieţui, fără resemantizare, modelele arhaice. Deci, orice anchetă am face, nu cred că vreunul dintre purtătorii de folclor s-ar identifica pe sine cu un închinător la Saturn, un păstrător al riturilor lui Zalmoxis, dacă n-a citit cumva, în ultimii 50 sau 150 de ani, în literatura de tip magazin sau în cea de colportaj astfel de "informaţii". Mi se pare că în dorinţa de a argumenta anumite valori perene ale culturii noastre s-a făcut abstracţie în primul rând de un eveniment foarte important: momentul apariţiei limbii şi culturii române. Nu putem totuşi vorbi despre cultura noastră decât din momentul apariţiei limbii, culturii şi poporului român. Or acesta este şi el un moment istoric care poate fi arheologic şi mai ales lingvistic relativ bine precizat, există suficiente argumente în acest sens. Când vorbesc despre folclorul românesc trebuie neapărat să ţin cont de nişte nuanţe pe care trebuie să le am în vedere; în acelaşi timp, nu pot face abstracţie de procesualitatea fenomenelor şi de evoluţie. Dacă aş accepta că aşa-numitele structuri arhaice, în sensul acesta mitologic, au rămas imobile de acum 2000 de ani, dacă le asociez mileniilor III sau V înaintea erei noastre şi mă refer la asemănările cu Egiptul antic sau cu lumea indo-europeană, este un "joc" foarte frumos al demonstraţiei care nu-mi vorbeşte însă de ceea ce am eu astăzi sau de ceea ce era acum o sută de ani sau la anul 1300. Părerea mea este că trebuie regândit acest fapt, lucru ce nu s-a făcut în mod programat. Dacă vreţi, se poate vorbi foarte clar despre două tendinţe care au multe implicaţii în plan politic, ideologic, economic în Europa: una este a celor preocupaţi de propria identitate, iar aici ne găsim şi noi şi toţi vecinii noştri (există dominant la anumite zone culturale o preocupare pentru această definire a propriei identităţi), şi există cea de a doua tendinţă, ce constă în preocuparea de definire a identităţii celorlalţi. Şi acest lucru nu este de ieri, de astăzi. Eu obişnuiesc să dau drept exemplu semnificativ "Divanul" lui Dimitrie Cantemir, care nu este nimic altceva decât o problemă de identitate, foarte activă în Europa secolelor al XVI-lea, al XVII-lea, al XVIII-lea. Iată, aşadar, că eram destul de bine articulaţi ideologic atunci. Acelaşi tip de problemă o găsim extrem de bine reprezentată în baladă şi în colind. Aceste perspective sunt, după părerea mea, foarte importante. Este vorba despre restituirea dimensiunii, rolului şi mai ales a semnificaţiilor creştine. De fapt, părerea mea este că în cercetarea culturii româneşti tradiţionale lipseşte identificarea componentei creştine. Aproape total. Or, dacă acceptăm că omul societăţii acesteia tradiţionale era un om care nu putea ieşi din sacru, existenţa lui nu se desfăşura în plan secular - individul nu devenise încă purtătorul acestei cutezanţe de a separa sacrul de secular, care aş spune că s-a întâmplat destul de târziu şi, din punctul meu de vedere, nici astăzi societatea contemporană nu separă sacrul de secular, ci revalorizează negativul, dar asta e cu totul altă problemă - eu spun că este important să cercetăm şi mai ales să consemnăm aceste lucruri, noi, specialiştii care ştim cum se face o anchetă, care ştim care sunt punctele importante dintr-un chestionar. Este foarte important pentru că societatea modernă trece printr-un proces de revalorizare a reperelor fundamentale ale existenţei. Această componentă religioasă a funcţionat întotdeauna în societatea umană, dar a avut un reper şi acest reper este textul sacru biblic cel puţin pentru Europa, pentru a face o delimitare. Noi suntem şi destul de aproape geografic şi istoric de sursa care a dat naştere acestui text. Totuşi, din punctul meu de vedere, noi ne integrăm foarte bine civilizaţiei Mediteranei, din multe perspective suntem ataşaţi acestui tip de civilizaţie şi cred că acesta e un motiv de mândrie. De fapt, facem parte dintr-o zonă în care s-au născut marile civilizaţii şi suntem plasaţi geografic pe unul dintre canalele de circulaţie ale acestei culturi. Să nu uităm că avem Dunărea şi Marea Neagră aproape, iar Munţii Carpaţi sunt, de asemenea, un ax cultural important.
|
Sabina Ispas
Inapoi la cuprinsul numarului