Folclorul este sistemul de sisteme al vieţuirii noastre

Ştefan Postelnicu: - Sunteţi director al Institutului de Etnografie şi Folclor "Constantin Brăiloiu" al Academiei Române, aţi desfăşurat o bogată carieră dedicată cercetării acestui domeniu. Să începem această convorbire prin stabilirea premiselor. Aş dori să-mi vorbiţi despre şcoala românească de etnografie şi folclor, despre trecutul, tradiţia şi mai ales despre viitorul acestui domeniu. O încercare de circumscriere a branşei este, cred, binevenită.

Sabina Ispas: - În istoria culturii româneşti, folclorul a fost identificat ca un fenomen autonom, componentă a culturii universale. El nu este un dat exclusiv al culturii noastre, nu aparţine numai culturii europene, este un fenomen care ţine de universalitate. Percepţia acestei dimensiuni a culturii drept o componentă cu identitate specifică se poate spune că a fost destul de devreme receptată. Acest reper de identitate la nivelul grupului este perceput, ca atare, încă din perioada medievală. După aceea însă, imediat, în perioada Luminilor şi mai ales în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când în domeniul ştiinţelor umaniste, mai ales în lingvistică, dar şi în arheologie, s-au descoperit şi analizat documente de excepţie referitoare la istoria veche, la texte antice - textele vechi ale Orientului -, fenomenul folcloric a oferit un suport pentru dezvoltarea teoriilor legate de istoria culturii şi implicit de rădăcinile, canalele de penetrare, contactele diverselor motive şi teme folclorice mai întâi în calitatea lor de texte literare. Totodată, sistemele tradiţionale, ceea ce caracteriza comportamentul ritual şi ceremonial al grupurilor, au atras atenţia de timpuriu. Să nu uităm că descoperirile geografice au oferit europenilor posibilităţile de contact cu lumi şi culturi exotice care le-au ridicat, cel puţin celor care urmau să întemeieze imperii coloniale, foarte multe probleme. Toată această avalanşă informaţională despre "celălalt" a pus bazele unor discipline care ulterior, începând cu secolul al XIX-lea, capătă autonomie şi un profil cât mai personal. Între ţările europene care au marcat de timpuriu interesul pentru cultura orală au fost ţările scandinave, Anglia şi, pe urmă, bineînţeles, Germania, Franţa, Italia, Spania şi aşa mai departe.

Ş.P.: - Vă rog să punctaţi momentele esenţiale ale evoluţiei folcloristicii şi etnografiei la noi.

S. I.: - Din punctul nostru de vedere, reprezentanţii de frunte ai culturii româneşti, indiferent de provincia în care vieţuiau ei, au acordat atenţie deosebită acestor fenomene de cultură orală în primul rând pentru că pe ele se bazau argumentele de identitate. Şi după cum ştim, crearea statelor naţionale în Europa a generat o mişcare amplă de identificare a acestor grupuri ce urmau să intre în componenţa statelor naţionale. Din această perspectivă, la noi cea dintâi care se afirmă este folcloristica, prin studiul textului literar şi, parţial, al contextului. Fenomenul muzical intră în atenţia specialiştilor ulterior, studierea ştiinţifică de data aceasta (şi nu consemnarea fenomenului care este prezentă încă de prin secolele al XV-lea, al XVI-lea), iar etnocoreologia se organizează în a doua jumătate a secolului nostru. Pentru că trebuie să facem o netă deosebire, cel puţin din punctul nostru de vedere, al celor care facem cercetare fundamentală, indiferent de ce ar crede lumea, indiferent de prezenţa unui sentiment uşor superficial, spun eu, şi poate şi puţin arogant - nu vreau să fiu prea dură - al celor care cred că ştiu totul despre folclor şi că folclorul este un fenomen la îndemâna tuturor: există o secvenţă a cercetării, cea academică, în cadrul căreia se face cercetare fundamentală şi care se ocupă de mecanisme, de identificări, de structuri comparate, de modele mentale, de structurile de mesaj şi aşa mai departe. Avem în spate, aş spune, o tradiţie de cel puţin 150 de ani de cercetare temeinică şi avem, începând de la Hasdeu, deci de la sfârşitul secolului trecut, chiar şi o cercetare academică autorizată. Între obiectivele pe care vechea Academie Română şi le-a propus în secolul trecut, la întemeiere, a fost, alături de limbă, cunoaşterea folclorului. Folclor în sens larg, generos, adică într-un sens pe care specialiştii l-au adoptat astăzi chiar într-o definiţie pusă în circulaţie, ca reper, de către UNESCO: tot ceea ce ţine de cultura orală, indiferent de forma de exprimare şi care nu înseamnă spectacol. Aici intră literatura, muzica, jocul, istoria de orice fel, meşteşugurile, arhitectura, costumul, activităţile productive (agricultura, păstoritul, plutăritul, toate tipurile de vânătoare şamd), inclusiv tradiţiile legate de ciclurile calendaristice şi ale vieţii de familie - toate într-un proces dinamic, pentru că fenomenul folcloric însoţeşte existenţa comunităţii în mod permanent; el este foarte activ şi astăzi, aşa cum a fost activ şi acum 2000 de ani.

1 2 3 4 5 6 7

Următoarea pagină