'Cehii n-au acceptat niciodată comunismul în adâncul fiinţei lor, ci doar au avut o resemnare de suprafaţă în faţa acestei ideologii impuse cu forţa' (4)

- Am vrea să ştim, domnule ambasador, dacă au fost cazuri cu adevărat scandaloase, s-au înregistrat drame personale după ce cetăţenii au avut accesul la dosarele securităţii? S-a instaurat cumva în societate panica şi suspiciunea, aşa cum se scria prin presa din România, de exemplu, că dacă se deschid dosarele, începe o adevărată vânătoare de vrăjitoare?

- Trebuie să spun că, din aceste două legi, mai importantă, în opinia mea, a fost legea lustraţiei, care a şi "funcţionat" puţin altfel. Conform acestei legi, nu s-a publicat nimic în presă: nume, dosare etc. Totul a fost foarte confidenţial. Pur şi simplu, dacă vroiai să te angajezi undeva într-o anumită funcţie, trebuia să prezinţi superiorului tău, într-un plic sigilat, un certificat care reflecta situaţia ta în problema colaborării sau nu cu Securitatea. A fost ceva confidenţial. A-i avut libertatea să nu prezinţi nimic, însă condiţia era să vii cu acest act, pentru a avea şanse să ocupi postul respectiv. Deci, nu s-a publicat nimic. Altceva este că unele ziare, cu mai multe surse de "inspiraţie", surse care, evident, au dorit să-şi păstreze anonimatul, au publicat liste întregi cu informatori. Au fost ceva discuţii după aceasta. În aceste liste s-au regăsit nume, uneori ale unor prieteni etc. Zarva, zgomotul, atât cât a fost, s-a produs la publicarea acestor liste, care eludau cumva legea. Nu cunosc însă nici un caz tragic, în care persoanele vizate să fi avut de suferit.

În 1995 a fost aprobată legea accesului la propriul tău dosar, dar din câte ştiu asta nu a mai avut mare rezonanţă la populaţie. Între timp lumea s-a concentrat pe altceva. N-am auzit să existe cozi mari formate din acei care doresc să-şi cunoască propriul dosar. Cea mai importantă lege, cum afirmam mai sus, a fost legea lustraţiei, care n-a produs nici un scandal de proporţii.

- Şi la noi, ca peste tot în estul eliberat de comunism, a existat un anume orizont de aşteptare al populaţiei. De aceea, sunt explicabile dezamăgirile pe care le-am înregistrat şi le mai înregistrăm după 1989. Dezamăgiri legate de prestaţia partidelor şi a politicienilor. Unul din aceşti dezamăgiţi este chiar preşedintele Havel, care a criticat de mai multe ori comportamentul partidelor. Cred că nu este vorba să se conteste sistemul multipartit, existenţa partidelor ca atare, ci este contestat şi respins politicianismul. Faptul că s-a renunţat la un moment dat la un conţinut al politicii, la un anume set de valori, în primul rând cele morale, face ca multă lume să deteste această zonă a vieţii care este politica. Sunt lucruri, fapte şi gesturi nescrise într-o lege anume, dar pe care n-ar trebui să le facă un politician. Însă mulţi, din păcate, le-au făcut. De pildă, nu avem o lege care să spună că trebuie să achiţi în mod obligatoriu o consumaţie, să zicem o bere într-un bar, dar toţi respectăm această lege nescrisă, pentru că ştim că-i urât, descalificant să pleci fără să plăteşti. Ei bine, lumea politică de după 1989 a înregistrat, din păcate, destule fapte care o descalifică în ochii societăţii. De aici provin aceste iniţiative din mediul intelectual, care sunt menite să atragă atenţia asupra unor derive ale politicienilor.

- Nu m-am gândit niciodată că ar trebui legiferat un asemenea organism, un asemenea sfat al înţelepţilor, cum v-aţi exprimat dvs. N-ar ajuta la nimic. Dacă acest sfat există, el trebuie să aibă o autoritate firească, care să vină chiar din prestaţia membrilor care îl compun. O autoritate în acest plan se impune de la sine, ea nu este declarată printr-un ordin. Există cercuri, cu publicaţiile lor, să spunem Revista 22 la Bucureşti, Literary Noviny la Praga, care gândesc şi vehiculează idei pentru un anume public, mai select. Depinde de ei cât de influenţi sunt în societate, cât de mare este impactul lor la publicul larg. Cu alte cuvinte, există statul şi societatea civilă, aceasta din urmă însemnând, trebuind să însemne o comunitate de cetăţeni responsabili. Evident că partidele politice trebuie criticate, trebuie să le aibă cineva permanent în vizor, pentru a consemna derapajele şi greşelile lor. Dar atitudinea asta critică nu trebuie să treacă într-un complex de superioritate, care şi el este, de la un punct încolo, dăunător. Se poate degrada imaginea partidelor şi a Parlamentului în aşa fel, că poate deveni periculos pentru democraţie. Nu ştiu care e gradul de popularitate a parlamentelor în ţările din Occident, dar în ţările din est cota lor este la pământ. Imaginea asta care se conturează, că parlamentarii sunt nişte hoţi, nişte nesimţiţi, nu este întotdeauna adevărată. Avem nevoie de Parlament pentru a rămâne în perimetrul democraţiei, nu ne putem dispensa de el. E bine că cineva priveşte critic de pe piedestalul acesta intelectual, care pune în faţa oamenilor politici o grilă foarte exigentă, dar să fim atenţi să nu atingem, prin exces, chiar valorile democraţiei pentru care pledăm.