'Cehii n-au acceptat niciodată comunismul în adâncul fiinţei lor, ci doar au avut o resemnare de suprafaţă în faţa acestei ideologii impuse cu forţa'

- Cred că subiectul pe care îl propuneţi să-l abordăm este foarte complex. Este destul de greu să măsurăm cât de adânc au pătruns ideile rezistenţei la comunism în rândurile maselor. Ceea ce pot să spun, evaluând retrospectiv cele întâmplate, este că rezistenţa deschisă a unor intelectuali s-a desfăşurat pe un fond general de neconformare, dacă pot să mă exprim aşa, a populaţiei la comunism. Cehii s-au socotit întotdeauna parte a civilizaţiei occidentale şi venirea comuniştilor la putere în '48 a fost percepută de societate ca ceva nefiresc, ca o schimbare impusă cu forţa. Dar asta nu înseamnă deloc că populaţia, în largul ei, nu s-ar fi conformat la situaţia creată. S-a conformat şi, câte-odată, aş îndrăzni să afirm, unii au făcut-o în exces. S-au resemnat, pentru că aşa a fost situaţia, trebuiau să se adapteze pentru a supravieţui. Cu toate aceste momente regretabile, cred că putem vorbi că cehii n-au acceptat niciodată comunismul în adâncul fiinţei lor, ci doar au avut o resemnare de suprafaţă în faţa acestei ideologii impuse cu forţa. Însă atunci când vorbim despre rezistenţa la comunism din anii '70,'80, este obligatoriu să luăm în considerare şi momentul '68 - "Primăvara de la Praga" - şi suprimarea acestei mişcări de către trupele sovietice. Tot în acest context trebuie invocată şi aşa-zisa "perioadă de normalizare", din anii '70, care a fost, după părerea mea, perioada cea mai dăunătoare pentru societatea noastră. A fost perioada de timp când cei mai mulţi cehi s-au resemnat (au încercat ceva, o schimbare în '68, dar au venit peste ei tancurile), foarte mulţi şi-au însuşit ideea că chiar nu se poate face nimic, că există o forţă de represiune străină foarte dură şi că dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să te adaptezi la realitate. Această stare de spirit, acest pesimism fără izbăvire, a trimis societatea cehă într-o stare de somnolenţă de durată. De aceea, când Charta 77 a venit cu revendicările ei, societatea civilă a acceptat destul de greu acest demers, pentru că oamenilor le era frică. Reticenţa societăţii civile la revendicările Chartei, mai ales la început, se explică şi prin faptul că în această "perioadă de normalizare" a existat în Cehia o anumită bunăstare, a existat acel "comunism de gulaş", cum îi spuneam noi. Cehii aveau ce mânca, aveau ce îmbrăca, aveau halba lor cu bere şi le era frică să nu piardă toate acestea din cauza unor intelectuali rebeli şi să se ajungă la un alt conflict, să vină peste ei alte tancuri. Mai era şi exemplul Poloniei, foarte apropiat, unde se declarase stare de urgenţă, situaţie care nu le inspira cehilor deloc o perspectivă confortabilă. Deci, au existat destule elemente care descurajau rezistenţa şi celor mai mulţi li se părea că nu merită să încerci o schimbare a unui regim care, până la urmă, este suportabil. În adâncul fiinţei lor oamenii poate au acceptat ideile Chartei, dar n-au ieşit în faţă, solidarizându-se deschis cu intelectualii. Plus la aceasta, mai există o explicaţie plauzibilă şi, într-un fel, scuzabilă a acestui refuz. Cei care au iniţiat revendicările Chartei erau persoane din mediul artistic, firi mai radicale, şi a fost destul de greu, la început, pentru cehul obişnuit să se identifice cu ei. Oamenii aceia reprezentau stilul culturii underground, care nu putea fi acceptată de majoritate. Comuniştii au speculat, în interesul lor, manifestările şi comportamentul mai puţin obişnuit al acestor artişti. Spuneau: uitaţi-vă cum arată aceşti oameni, ei nu corespund valorilor noastre, sunt decadenţi etc... Şi din punctul acesta de vedere a fost foarte greu pentru cehul obişnuit să se alăture acelei mişcări.

1 2 3 4 5 6

Următoarea pagină