'Cehii n-au acceptat niciodată comunismul în adâncul fiinţei lor, ci doar au avut o resemnare de suprafaţă în faţa acestei ideologii impuse cu forţa' (3)

- În primul rând trebuie să spun că ar fi incorect să-mi însuşesc calitatea de disident. Nu accept plasarea mea nici în planul doi al disidenţei cehe, poate în planul trei-patru. Aţi spus corect că au existat în rezistenţa cehă numele de prim-plan, ca Havel, apoi acei care au fost foarte activi în Charta 77, care s-au manifestat în cadrul unor publicaţii clandestine, o activitate într-adevăr destul de periculoasă pe atunci... Însă la fel de importantă a fost şi existenţa unei disidenţe de planul 3 sau 4, anonimă şi nezgomotoasă, oameni care s-au ferit, aş spune în mod programatic, să se conformeze cu stilul comunist de viaţă. Pentru a reveni la mine, trebuie să spun că mie mi-a fost foarte clar că nu voi deveni niciodată membru al partidului comunist, că voi renunţa la orice carieră dacă mi se va cere să fac compromisuri. N-am fost nici membru de sindicat. Faptul că am putut avea atitudinea asta, că destul de mulţi, la nivelul la care ne întâlneam noi, s-au comportat în felul acesta, a contat enorm, cred, în momentul schimbării de regim. A fost o rezistenţă nespectaculoasă, pentru că nici nu ne puneam problema asta, noi pur şi simplu ne trăiam viaţa în felul acesta nonconformist. Iar când a fost vorba de vreo demonstraţie, organizată de altcineva, noi am participat cu plăcere, pentru că am avut această predispoziţie mocnindă în noi. Şi ca noi au fost foarte mulţi, care au venit la aceste demonstraţii, pentru a-şi exprima nemulţumirea şi dezacordul într-o formă ceva mai deschisă.

- Dacă e să vorbim în cifre, când au început primele demonstraţii (prin '88) la Praga, care are un milion de locuitori, cei care s-au strâns acolo, în piaţa Vбclavskй nбmestн, au fost vreo cinci mii de oameni. Nu erau foarte mulţi, dar nici foarte puţini. Această cifră s-a menţinut mult timp. În octombrie '89 tot cinci mii eram, şi am avut un sentiment destul de neplăcut că nu ni se alăturau mai mulţi. A venit la una din demonstraţiile noastre poliţia şi ne-a arestat. Am stat trei zile la închisoare. În total au arestat vreo trei sute de persoane, iar după trei zile ne-au eliberat.

- Am stat închişi câte zece oameni în celulă. Recunosc că mi-a fost frică, nu ştiam în acel moment ce întorsătură vor lua lucrurile, că va cădea comunismul peste o lună. Nu ştiai ce le trece prin cap, ce ordin mai dur primesc de la superiorii lor. Eram trei sute de arestaţi, asta ne dădea un oarecare sentiment de siguranţă, dar ne gândeam şi la varianta aceasta: pot elibera 290 şi să rămână zece pentru o pedeapsă exemplară, pentru a-i înfricoşa pe restul. Ţin minte că ne încurajam reciproc, glumeam chiar. Unii din noi spuneau: ce bine e că am apucat să ne aresteze comuniştii, vor cădea foarte curând şi ne vom putea lăuda că am făcut închisoare la comunişti...

- Cred că cei mai mulţi dintre cehi gândesc că adoptarea acestor legi a fost un lucru pozitiv. S-a făcut o oarecare filtrare în mediul politic şi în administraţia de stat. Nu vorbesc de sectorul privat, de marii afacerişti apăruţi parcă din neant, de cei care au fost expulzaţi oarecum din administraţia de stat şi s-au apucat de nişte afaceri destul de influente pe piaţa cehă. Eu n-aş susţine că prin această lege s-a eliminat definitiv influenţa vechii securităţi, dar cel puţin a fost scoasă în afara politicului şi a administraţiei de stat. Legea a definit foarte clar anumite criterii şi compatibilităţi: miniştrii şi diplomaţii trebuiau să aibă dosarul curat. Deci, a fost o lege necesară. Sigur, legea ca atare nu poate garanta un peisaj absolut imaculat, fără impurităţi securistice. Nu este exclus să se fi umblat la dosare, să fi fost extrase din ele anumite file sau adăugate altele. De asemenea este posibil ca cineva să-şi cumpere un certificat curat, că n-a fost colaborator şi n-a făcut poliţie politică. Nu sunt excluse asemenea posibilităţi, însă în mare cred că adoptarea acestor legi a fost un fapt extrem de pozitiv.

- Au fost destule observaţii critice de pe margine, chiar din America, mi se pare, cu drepturile omului şi aşa mai departe. Dar n-a fost cazul să se inflameze foarte tare spiritele. E bine să fii prudent, să nu îngrădeşti cuiva drepturile, dar în cazul acesta nu a fost vorba de o răzbunare, ci de o curăţenie profilactică într-o societate atinsă de un virus foarte periculos. O carantină limitată în timp. Celor seduşi de poliţia politică nu li se interzicea orice ocupaţie, ci numai anumite funcţii în structuri politice şi de stat.