|
A te face că nu vezi ce e în jur, a scrie "postmodern" în mijlocul dezastrului, a unui "postmodernism" totalitar o literatură "cu şopârle" este un mod de a amâna asumarea vinii de către (pseudo)elitele româneşti. Până când nu vom avea o mişcare literară de tipul Grupului '47 din Germania, oamenii simpli îi vor credita tot mai puţin pe intelectuali (dovadă că "toleranţa" postmodernă, la noi, naşte monştri, e coabitarea - în spaţiul public şi cultural - a temnicerilor şi a prizonierilor, a călăilor şi victimelor din comunism - în literatură, în politică, în mass-media). Iar occidentalii ne vor trata ca pe nişte interesante "specimene" de scriitori din lumea a treia, vor zice, da, da, curios, eraţi postmoderni în timp ce tremuraţi (de frică & frig), how nice!
Dar provincialismul, autoiluzionarea, mediocritatea, semidoctismul din spaţiul cultural românesc postbelic sunt, se pare, de neînvins. Deocamdată. Am purtat un "război de gherilă", pe care se pare că l-am pierdut. Momentan. De altfel, nu mă mai interesează să "polemizez" într-o lume obsedată de manipulare şi în care nu există o minimă rigoare intelectuală. Sunt împotriva fuşeraiului intelectual, a ideilor second-hand şamd. Nu mai insist, mi se pare suficient ce-am scris în cele trei texte despre "postmodernismul românesc" din Unde se află poezia?. Pe cine-l interesează. (Şi cu cine să polemizez? Cu Mircea Cărtărescu, care se războieşte cu mine dând citatele în franceză (într-o carte scrisă-n româneşte!) din "Postmodernismul la Porţile Orientului"). E evident că s-a folosit doar de revista Euresis, n-a catadixit să caute - nu Astra din 1987 - ci cartea în care apăruse textul în cauză (evident că, pe celelalte două, "Să avem şi noi postmoderniştii noştri?" şi "Paradisul din tomberon", nici măcar nu le-a citit). Şi e vorba de o teză de doctorat. Nu mă deranjează că mă "rade" (e dreptul lui), nu m-ar fi deranjat dacă mă ignora total (era dreptul lui), dar să nu mă citeze-n franceză, când eu am scris în româneşte, limbă pe care o cunoaşte foarte bine. Fiindcă asta-i fuºerai ºi dacã ºi el e fuºerist... Discuţia s-a încheiat!
M.V.: - În interviul din "Vineri", care a făcut zarvă în lumea literară, răspunzând la întrebarea dacă frumuseţea va salva lumea, spuneaţi că frumuseţea feminină v-a salvat pe dumneavoastră. Dacă, de exemplu, aţi fi un personaj masculin omnipotent de roman, să zicem, ce personaj feminin v-aţi alege pentru dragoste?
A.M.: - Adică?
M.V.: - Adică dacă aţi fi un personaj masculin omnipotent de roman ce personaj feminin din oricare altă carte v-aţi alege?
A.M.: - A, deja existente?
M.V.: - Da.
A.M.: - A, din romanele deja existente... (râde cu poftă). Întrebarea e foarte perfidă. Nici unul. Pentru că în momentul în care vorbeam de feminitate, vorbeam de frumuseţea feminină concretă. Nu mă interesează personajele feminine din romane decât ca cititor, dar ca persoană vie - nu! Eu cred cã esenþa acestui sentiment este tocmai cã te raportezi la o persoanã atât de complexã încât nu poate fi prinsã într-o carte, cât ar fi ea de bunã, chiar un... nici Tolstoi nu ar fi în stare s-o "exprime", nici Bulgakov, nici Flaubert. Este o relaţie cu o persoană vie, deosebită de personajele din cărţi, o persoană a cărei complexitate nu o vei putea niciodată înţelege şi stăpâni până la capăt şi care tocmai din cauza aceasta mă fascinează şi care din această cauză "m-a salvat". M-a salvat de la ceea ce cred că e născut în mine, o anumită tendinţă spre abstractizare, geometrizare, poate o discretă schizofrenie, nu ştiu cum să zic. Un exces de teoretizare, clasificare, de simplificare în ultimă instanţă. În sensul ăsta frumuseţea m-a salvat de o anume sterilitate, care poate să fie spectaculoasă pentru ceilalţi, poate să fie chiar utilă pentru a te da mare sau a fi puternic, dar, în ultimă instanţă, este sterilizantă şi simplificatoare pentru tine ca persoană, ca om. Or, poezia este despre şi pentru oameni (nu intelectuali, nu filologi, doar).
M.V.: - Prin ultima dumneavoastră carte de poezie publicată, TEA, veniţi cu un alt tip de lirică erotică, şi anume cea corporală. Chiar dacă o urmăreaţi de la debut (dar aceasta se vede limpede abia cu TEA), acum susţineţi poezia de dragoste corporală pe teritoriul unei întregi cărţi.
A.M.: - Nu ştiu ce vrei să zici cu "poezia corporală". Probabil cã la lecturã... Evident că nu pot să-mi judec propriile poezii. Probabil că la lectură apare această senzaţie că practic o poezie a corpului. De fapt este o poezie a sentimentului care nu poate fi separat de prezenţa şi de relaţia fizică cu celălalt.
Nu vreau să teoretizez pe marginea propriei mele poezii, dar această descoperire a celuilalt ca fiinţă biologică - dar care nu se poate reduce biologic - cred că am o obsesie a dimensiunilor biologice ale individului, a fost cea care m-a determinat să scriu poezie de dragoste. Eram (mai sunt poate, parţial) un "idealist", pentru mine femeia era ceva "serafic", apoi am descoperit-o în ceea ce ignoram: un animal, cu umori, care transpiră, are nervi, menstruaţie, se îmbată, şamd. E o fiinţă concretă, ca şi noi, bărbaţii, dar atât de diferită. Ceva scârbos şi fascinant. Fără de care nu poţi. Un animal, o jucărie, dar, culmea, cu suflet. Ce te atrage la o femeie: corpul, hormonii, sexul sau sufletul? Alţii poate ştiu, eu tot încerc să aflu.
|
Alexandru Muşina
Inapoi la cuprinsul numarului