'În materie de poezie nu poţi să ştii ce vei scrie peste o săptămână, dacă vei mai scrie' (II) (2)

M.V.: - Tinerii, de exemplu, o preferă pe Cinci Aerului cu diamante.

A.M.: - Da, am şi o explicaţie aici. Acum ele sunt văzute aşa din două motive: pe de-o parte, fiindcă Iaru, Coşovei, Cărtărescu şi Stratan au strâns în Aer cu diamante poeziile lor nu neapărat cele mai substanţiale, ci de fapt cele mai spectaculoase, de unde şi titlul: Aer cu diamante. A fost un fel de demonstraţie de virtuozitate şi de farmec poetic. În al doilea rând, cred că, în timp, modului lor de a face poezie începe să-i fie preferat, de către o parte dintre tineri, un anume radicalism în sensul de simplitate, de directeţe, de duritate a discursului poetic, specific poeziei lui Romulus Bucur şi Mariana Marin, şi, hai - să o zicem şi pe asta - specific şi poeziei mele. Cred că din cauza asta sunt receptate astfel: poate că pentru noi acest volum avea altă miză, am pus tot ce-am putut mai bun. În timp ce, pentru ei, era un spectacol, o manifestare a prieteniei şi a virtuozităţii lor poetice.

A.M.: - Dă-mi voie să cred, să sper că nu sunt un postmodernist. Depinde şi ce înţelegi prin "postmodernism". La confuzia intelectuală din România, unde conceptele sunt folosite lăutăreşte, după ureche, e posibil să caracterizezi poezia mea drept postmodernistă. Repet ce-am mai scris, postmodernismul este una dintre direcţiile posibile din poezia şi proza postbelică. E o manifestare a epuizării, exprimă oboseala, momentul alexandrin din câteva mari literaturi (franceză, engleză, italiană, americană - dar acolo coexistă cu alte direcţii). Ah, postmodernitatea, termenul provizoriu, cred, pentru a desemna mutaţiile majore din postindustrialism, cu computerul, multimedia, societatea spectacolului, asta e altceva. Noi suntem însă în altă lume, comunismul ne-a tras, parţial, înapoi în pre-modernitate, oricum suntem nişte marginali ai postmodernităţii, suntem halda de gunoi, mahalaua dacă vrei, a lumii occidentale, care - ea - e în postmodernitate. Încet-încet, ne integrãm ºi noi. Dar lumea în care am scris, pânã în 1986, când m-am lãsat - pe zece ani - de poezie, lumea în care m-am format ºi am trãit nu era postmodernã. Deci... Şi încă, rolul nostru - ca poeţi, ca intelectuali - e să mergem împotriva curentului, să propunem alternative la o societate dominată de exterioritate, de spectacol ş.a.m.d. De aceea am propus - termenul nu e poate foarte fericit, dar n-am găsit altul mai bun - noul antropocentrism.

De fapt, sunt două lucruri distincte. De aici, din mahala, din margine, închisoare, cuşcă, am propus o alternativă la sinteza retro, hiperintelectualistă (deşi se pretinde, uneori, populistă) a literaturii postmoderne din Occident (unii postmoderni îmi plac - Calvino, Pynchon, Tournier, Vonnegut jr. - alţii, nu; dar asta-i altă poveste). Era un dialog (monolog) de la distanţă la vârf cu cei din centru.

Pe de altă parte, m-am războit - fără succes, se pare - cu provincialismul cras al culturii şi literaturii române, cu confuzia, cu improprietatea termenilor. Elita românească postbelică e o falsă elită, e semidoctă. Am vrut doar coerenţă în demonstraţii şi proprietate a termenilor. Am fost şi sunt împotriva unei sintagme absolut nefericite şi cu efecte dezastruoase asupra spaţiului cultural şi literar românesc, şi anume, "postmodernism românesc": Nu ideea de postmodernism şi de postmodernitate mă deranjează, ci această construcţie hibridă şi, după părerea mea, intelectualiceşte ridicolă, de postmodernism românesc. Dacă ţi-aş spune, hai să analizăm postmodernismul tadjic sau chirghiz, sau postmodernismul sudanez, bineînţeles că ai râde. Dar, când spunem postmodernism românesc suntem foarte mândri că postmodernismul, care este ceva transnaţional, exprimă o lume fără naţionalism, capătă acest atribut de "românesc", care ar fi deosebit de postmodernismul străin. Mircea Martin, care este un tip superinteligent - dar el, ca şi Manolescu, are marea calitate şi marele defect de a produce sofisme, necesară într-un fel complexelor şi limitelor culturii române - se întreba la un moment dat dacă nu poate exista un postmodernism (literar) fără postmodernitate. E ca şi cum ai vorbi de computer fără electricitate. Mircea Martin, cu fineţea-i caracteristică, nu tranşa, dar s-au găsit destui prostovani care să se repeadă să ne demonstreze că poate exista un postmodernism fără postmodernitate. Ideea mea e una simplă: postmodernismul exprimă un anume moment economic, tehnologic, cultural, de mentalitate, specific lumii occidentale, care este într-o fază alexandrină. Asta e, o fază de final, cu plusurile şi minusurile ei. Or, noi, care suntem la margine, avem şansa de a fi tineri. Putem să facem pe postmodernii imitându-i, să refacem "paradisul occidental" în tomberon. De asta vorbeam în "Paradisul din tomberon". Asta ar fi postmodernism românesc, cum îl văd unii. Sau să încercăm să scriem o literatură a unei lumi tinere, cu o istorie tragică, asumându-ne ceea ce suntem realmente. Pe de o parte. Pe de altă parte, ceea ce se înţelege prin postmodernism; în poezie la noi este cu totul altceva decât ceea ce se înţelegea în anii '50-'60 în America prin postmodernism! Olson, Creeley etc., când în anii '47-'48 -'50 ei vorbeau de postmodernism, se refereau la o poezie diferită de poezia cu referinţe culturale, plină de intertextualitate pe care o practica modernismul lor, modernul prin excelenţă (care îi bloca) fiind chiar Eliot. Pentru ei poezia postmodernă era o poezie fără referinţe culturale, o poezie fără o construcţie de tip baroc, o poezie a unei comunicări directe, fără back-ground-ul cultural. Care încearcă să surprindă, în "clipa cea repede", o individualitate ireductibilă, care nu este determinată, în ultimă instanţă, de tot felul de mecanisme lingvistice şi culturale. Or, la noi este exact invers. Când se vorbeşte de postmodernism poetic românesc, se înţelege exact cam ceea ce făcea Eliot sau Pound. Şi din punctul ăsta de vedere, unul fals, conceptul e folosit greşit. Şi, în al treilea rând, sunt împotriva ideii de postmodernism românesc pentru că deja este un mod al nostru de a fi retardaţi. Cred că marele moment al postmodernismului în literatură (centrul fiind în proză, nu în poezie) sunt anii '60-'70, deci sunt anii lui Pynchon, Barth, Italo Calvino, Michel Tournier s.a.m.d., cine vrei. La noi ne trezim iarăşi să fim romantici când deja romantismul era mort. Eminescu o fi mare poet, dar este romantic, mare romantic la 1870-'80, când deja Baudelaire murise, săracul, iar Rimbaud scrisese "Un anotimp în infern". Sunt împotriva aşa-numitului postmodernism românesc tocmai dintr-o reacţie de sincronizare. Să nu mai fim chiar ultimul vagon de la locomotiva Occidentului şi mai ales să nu ne "cocoşim" cu "specificul" nostru. Copiem, adaptăm, atunci să recunoaştem acest lucru. Să nu descoperim "protocronişti" ai postmodernismului, ca M.H. Simionescu sau Radu Petrescu, care - dacă e să-i credem pe unii - făceau, "protocronic", postmodernism, cum făcea Monsieur Jourdain proză. Trebuie să mergem direct la lucrurile de vârf. Trebuie să fim substanţiali pe ceea ce suntem şi să nu imităm, să nu punem blugilor româneşti eticheta Levi's. Deci Levi's românesc, cam aşa ar fi postmodernismul românesc. Din cauza asta nu sunt adversar al conceptului, al postmodernităţii, pentru că este o realitate, dar vreau ca acest concept să fie folosit ca lumea şi să nu creăm pseudoconcepte sau, mai bine spus, concepte româneşti. E o reluare a acestei mentalităţi exprimate de Noica, când vorbeşte de sentimentul românesc al existenţei, iar Cioran îi scrie "te felicit pentru cartea ta despre sentimentul paraguayan al existenţei". Cam tot aşa este. Este o reacţie provincială! Deci eu sunt împotriva ideii de postmodernism românesc, fiindcă nu vreau să fiu provincial. Refuz. Mai bine sunt prost sau tâmpit, sau inadecvat (sau "rămas de căruţă"). E adevărat că l-am folosit în 1981, dar post-modernism, nu postmodernism românesc, când termenul exista de mult, nimeni nu-l folosea la noi, l-am folosit în accepţia poeţilor americani din '45-'48, militam pentru o poezie post-modernistă, adică de după modernismul de tipul Eliot şi Pound chiar. Pentru mine Pound e un magistru în ale poeziei, poate că sunt foarte influenţat de el, dar utopia mea era, este o poezie fără referinţe culturale exagerate, una centrată pe ceea ce mi se întâmplă mie, pe stări, senzaţii s.a.m.d., în sensul folosit de anumiţi poeţi americani. Olson, Creeley, Berryman, Lowell sunt ºi ei poeþi culturali (asta e altã poveste), dar voiau sã facã altceva... Ceva centrat explicit pe propria biografie, ca Lowell în "Life Studies" sau Berryman în "Dream Songs". Asta voiam şi eu, nu ştiu ce, cât am reuşit. De-aia l-am folosit în '81 când în Occident deja era vechi, iar la noi nimeni nu-l folosea. E un spectacol ridicol, un scenariu după "Chiriţa în provincie", această reacţie şi felul în care în '84-'85 s-a descoperit că poate exista un postmodernism. Am mai fost împotriva ideii de postmodernism românesc şi pentru că acest mare critic, dar şi - uneori - creator de sofisme, care este Manolescu, a mai produs unul într-un studiu-eseu publicat în Caiete critice în '84 sau '85. Se numeşte "Postmodernismul poetic" şi face un tour de main extraordinar acolo; spune (citez din memorie): "Toată poezia română de după 1960 este o rescriere postmodernă a poeziei române interbelice". Şi demonstrează, aiurea, zic eu, dar convingător - Manolescu e atât de deştept încât reuşeşte să fie convingător şi când nu are dreptate - că Ion Gheorghe este postmodern, Marin Sorescu este postmodern, Nichita Stănescu este postmodern, Cărtărescu este postmodern. Păi staţi puţin! În felul acesta el face două operaţii: legitimează această retardare a poeziei româneşti, pentru că poezia postbelică, exceptând poezia poeţilor de la Cenaclul de Luni, nu este o reluare postmodernă, ci este o reluare pur şi simplu, este un remake, uneori de proastă calitate, al poeziei interbelice. Asta este una. Doi: anulează, desfiinţează exact falia între poezia pe care vroiam s-o facem şi poezia pe care-o făceau Ion Gheorghe, Nichita Stănescu, Blandiana s.a.m.d. Care pe mine mă plictisea (şi mă plictiseşte în continuare). În felul acesta era anulată exact originalitatea, noutatea şi radicalismul poeziei generaţiei '80. Din păcate, acest sofism manolescian a fost luat în braţe de unii mai puţini inteligenţi, "dar cu mintea odihnită", care l-au transformat ÎNTR-UN FEL DE BULDOZER. Toate teoriile care derivă de acolo exprimă mai degrabă o confuzie care vrea să se dea inteligentă. Care, în numele "sincronizării", pro-occidentalismului aplatizează, deformează specificul, diferenţele din interiorul poeziei şi prozei române postbelice. Imediat, după un an, a apărut o anchetă despre postmodernismul poetic românesc, o anchetă coordonată cumva de Eugen Simion, dar de fapt lucrată şi făcută de Ion Bogdan Lefter. Însă, pentru mine, acel număr din Caiete critice este o expresie clară a lipsei de postmodernitate în spaţiul cultural românesc. Pentru că Bogdan Lefter mi-a cerut un articol, un eseu, un studiu despre postmodernismul românesc, eu am scris pe ideea că nu mă cenzurează, am scris unul la vreo 20 de pagini, în care combăteam, punct cu punct, tot ceea ce mi se părea mie greşit sau pervers în folosirea termenului de postmodernism la noi. Se numea "Postmodernismul la Porţile Orientului". Textul mi-a fost "cenzurat", n-a mai apărut, în schimb Bogdan a publicat un lung eseu de vreo 30 de pagini în care, fără să mă citeze, combătea punct cu punct aserţiunile mele. După un an, în '87, am reuşit să-mi public eseul, culmea, într-o revistă de provincie, Astra (l-am reluat după în volumul Unde se află poezia? din 1996), era ceva mai multă libertate. Să vorbim despre postmodernism în România mi se părea exagerat. În al patrulea rând (şi asta mi se părea cel mai grav - şi mi se pare şi acum), a vorbi, în anii '80, de postmodernism românesc era curată diversiune. Sau laşitate, schizofrenie, cum vrei să-i zici. Turcii ocupau Constantinopolul, iar călugării din oraş se păruiau pe chestiuni dogmatice, Ceauşescu dărâma ţara, ne ţinea în frig, în întuneric, ne înfometa, iar intelectualii, scriitorii, în loc să protesteze, să gândească (ca în Cehia sau Polonia) o alternativă la aberaţia comunistă, discutau despre postmodernism. Eram aplaudaci şi postmoderni; membri ai Partidului Comunist Român şi postmoderni; eram supravegheaţi şi turnaţi, ne era frică la modul postmodern. Puţină decenţă, totuşi. Care e diferenţa între rezistenþa prin culturã ºi rezistenþa prin... postmodernism?

Pagina precedentă

1 2 3 4 5

Următoarea pagină