Atât pentru noi, estonienii, cât şi pentru voi, românii din Moldova, singura salvare este destrămarea definitivă (4)

- Estonienii sunt în majoritatea lor oameni calmi, nepasionali, dar cerinţa de a declara partidul comunist ca un partid criminal şi de a-l scoate în afara legii a răsunat de la multe tribune la noi - asta fără ca oprobriul să se întindă şi asupra membrilor de rând, era vorba de a condamna politica şi ideologia comunistă. În Lituania ceva s-a adoptat în acest sens. În Estonia noi am avut un important procent de KGB-işti, astăzi îmbătrâniţi, care i-au deportat pe oameni în Siberia, au alcătuit listele ş. a. m. d. Poporul în general nu le poartă o mare ranchiună. Există şi opinia că aceste fapte ar trebui iertate, prescrise. În 1992 mă număram şi eu printre cei care afirmau că trebuie să facem curăţenie în jurul nostru, să înlăturăm colaboraţioniştii din viaţa publică. Însă tinerii politicieni nu s-au arătat prea interesaţi de acest lucru. Poate că reticenţa lor a avut o oarecare justificare. Pe atunci nici nu aveam forţele necesare pentru a iniţia acest proces de epurare. Încă nu exista poliţia estonă. În al doilea rând, trebuia redresată economia. Dacă ne-am fi cheltuit energia pentru a ne clarifica raporturile, a afla cine pe cine a turnat, s-ar fi declanşat o asemenea chelfăneală, că toate programele noastre economice s-ar fi împotmolit. Sigur că, pe de altă parte, am rămas cu un anumit sediment neplăcut în suflet şi cu o senzaţie de justiţie neconsumată. Îmi amintesc că eram membri în Comitetul de conducere al Congresului Estonian, când foştii comunişti au arborat pentru prima dată steagul naţional în cetatea Toompea, la Tallinn. Au făcut-o exact aceiaşi oameni care cu numai doi ani în urmă îi arestau pe estonieni pentru delictul de a fi iubit culorile naţionale. Oportunişti care au schimbat macazul, ceea ce n-a fost rău, până la urmă. Noi am protestat atunci, am organizat un miting de alternativă în Piaţa Primăriei, şi mulţi spuneau că foştii comunişti nu au dreptul moral să facă gestul respectiv, dar steagul, bineînţeles, n-a mai fost coborât din acest motiv. Au rămas totuşi nişte neîmpliniri, mai ales că dacă Rusia poate împânzi cu spioni orice ţară din Africa, la noi, unde reţelele au supravieţuit, nu ar fi nici o problemă. Dar siguranţa naţională este treaba KAPO (Serviciul Naţional de Informaţii), care deţine listele cu agenţi şi i-a îndemnat pe oameni să vină să-i declare pe foştii securişti. S-a presupus iniţial că au fost 100 000 de asemenea agenţi în Estonia, dar au putut fi deconspiraţi numai 10 000, care au şi fost graţiaţi, iar ceilalţi 90 000 au rămas acasă.

- Dar ce părere aveţi despre legea accesului cetăţenilor la propriile dosare de la securitate şi despre legea lustraţiei, care să interzică pe o perioadă de timp foştilor agenţi şi înalţi activişti ai P.C.U.S. să ocupe funcţii de stat?

- În Estonia s-a aprobat accesul la dosare şi chiar dacă informaţia operativă s-a "scurs" la Moscova, o serie de materiale s-au păstrat, aşa încât am putut să-mi citesc şi eu aşa-zisul dosar. M-am amuzat de câte se puteau scrie despre cineva acolo, am văzut cât de prost informaţi erau "băieţii", căci din tot ce făceam noi în ilegalitate, numai nişte firimituri au ajuns la ei. Am găsit în acele hârtii şi pe indivizii care m-au turnat, şi chiar dacă erau folosite pseudonime, le-am putut deduce identitatea după o serie de amănunte: de timp, de loc, împrejurări etc., în care avusese loc întâlnirea mea cu aceşti "patrioţi" deghizaţi. Un ziar, care între timp şi-a încetat existenţa, a încercat să afle listele agenţilor securităţii - a fost un mare tămbălău, pentru că în acele liste s-au dovedit a fi mulţi intelectuali importanţi şi oameni de artă - lucruri în general foarte greu de dovedit -, aşa că n-a mai urmat nimic. Nouă ne-ar prinde bine o lege a lustraţiei, chiar dacă în momentul de faţă foştilor KGB-işti şi militari ai armatei sovietice li s-au impus deja unele limitări.

- Aţi putea relata două-trei cazuri semnificative din biografia Dvs. de până la declararea independenţei?

- În 1972, mă aflam pentru prima dată în Mordovia şi aveam o întâlnire cu studenţii. Le vorbeam aşa cum suntem obişnuiţi aici, în Estonia, liber, dar Mordovia era pe atunci mult mai ţinută în chingi de ruşi. După acea cuvântare a avut loc o "înfrăţire" pe cinste, însă cineva ne-a turnat la securitate şi dacă nu s-ar fi găsit o profesoară, căreia încercau să-i smulgă depoziţii la interogatoriu asupra cuvântării mele, dar ea a rezistat, puteam fi arestat. Precaritatea aceasta a condiţiei personale încă mai dura în 1985, la începutul perestroikăi lui Gorbaciov, când grupul nostru, din care făcea parte şi Tunne-Vдldo Kelam, actualul vicepreşedinte al Parlamentului, s-a confruntat cu o serie de persecuţii. Totuşi, numele şi celebritatea de regulă ne salva. În 1980, am dat publicităţii Scrisoarea deschisă a celor 40 de intelectuali estonieni, trimisă la Pravda şi altor ziare centrale, pe care am semnat-o şi eu, în care acuzam regimul de rusificare, încălcarea drepturilor omului etc. Eu am aruncat Scrisoarea într-o cutie poştală la Moscova, în ziua când zburam în Australia. Abia după acest episod au început să mă târască la KGB, dar în general se abţineau să-i persecute deschis pe oamenii de cultură, care erau copios mediatizaţi de posturile occidentale de radio. De pildă, din cei 40 semnatari ai Scrisorii deschise, numai doi au avut necazuri mai serioase, în schimb cele mai mari probleme le-au avut difuzorii acestui document al rezistenţei, răspândit în mii de exemplare, care s-a bucurat de un mare ecou.

Pagina precedentă

1 2 3 4 5

Următoarea pagină