|
- Domnule Valton, evoluţia postcomunistă a Estoniei constituie pentru noi, basarabenii, o sursă de invidie albă. Cum aţi reuşit în perioada ocupaţiei sovietice să vă păstraţi rădăcinile spirituale, conştiinţa naţională, pentru că ştim şi din experienţa Moldovei că politica de deznaţionalizare, promovată de Moscova, a fost foarte puternică, sunt zone întinse în fosta URSS unde memoria istorică a oamenilor a fost făcută tabula rasa. Ţările baltice au reuşit să se protejeze cel mai bine de această ciumă. Ce explicaţii ne puteţi da?
- Am călătorit destul de mult prin Uniunea Sovietică şi am studiat în special popoarele mici, mă interesa să ştiu la ce stadiu al conştiinţei naţionale se află ele, dacă au o viaţă autonomă ş.a.m.d. Sunt lucruri diferite care au menţinut aceste popoare, le-au ajutat să supravieţuiască şi întrebarea Dvs. este, fără îndoială, justificată. Despre noi, balticii, aş spune mai degrabă dimpotrivă: noi nu avem nişte rădăcini naţionale foarte adânci; la letoni şi estonieni cultura de vârf mult timp a fost în limba germană, de aceea mişcarea de emancipare culturală la începutul acestui secol s-a făcut aici împotriva nemţilor, noi am fluctuat mereu între factorul german şi cel rus. Tradiţia noastră istorică datează abia din secolul XIII. Factorul istoric la lituanieni este mult mai puternic: ei au avut din vechime un stat al lor, chiar dacă unit cu Polonia, şi au putut să-şi formeze o comunitate spirituală şi etnică înaintea noastră. Din acest punct de vedere, Armenia şi Georgia s-au aflat într-o situaţie şi mai bună, pentru că au o cultură străveche şi o tradiţie statală importantă. Pe noi ne-a ţinut însă memoria celor 20 de ani de independenţă interbelică, apoi şi democraţia europeană era mereu aproape. În plus, la estonieni a existat întotdeauna, în straturi foarte adânci, o permeabilitate socială şi religioasă, provenită din filonul nostru ugro-finic, diferit de "sufletul" triburilor slave sau germane, guvernate de un "zeu alb" şi un "zeu negru", aflaţi într-o perpetuă confruntare. Această reprezentare maniheistă nouă ne-a lipsit. În limba estonă, de asemenea, nu există contradicţia între genurile masculin şi feminin. Eu sunt preşedintele asociaţiei literaturilor ugro-finice şi mă ocup de "rudele" noastre din est: popoarele Mary, Mordovia, Udmurtia, Komi etc. Toate aceste neamuri au o structură tolerantă şi democratică ("democratică" avant la lettre!), deşi mai sunt încă oprimate de ruşi. A fost şi rezistenţa tacită de care vă vorbeam mai devreme - noi am suportat totuşi vreme de 700 de ani influenţa germană, încât 50 de ani de putere rusească a fost mai simplu să-i ducem în spate. Bine că n-a durat mai mult.
- În opinia Dvs., intelectualii în Estonia mai trebuie să facă politică, pe lângă meseria pe care o au, sau îşi pot permite să fie apolitici? Şi dacă hotărăsc să se implice, cum e mai bine s-o facă: să fie neapărat membri într-un partid sau să-şi exercite spiritul critic ca lideri de opinie?
- Depinde de structura şi de preferinţele personale ale intelectualilor. Unii au intrat în literatură pentru că era singura sferă în ştiinţele umaniste - mai puţin ideologizată - în care se putea funcţiona autonom. Paul-Eeric Rummo sau Lennart Meri, preşedintele nostru, de pildă, au venit în literatură pentru că nu aveau alternativă, ei ar fi intrat în politică dacă acest lucru ar fi fost posibil în perioada sovietică. Singura "portiţă" rezervată era prin partidul comunist, dar ei n-au dorit acest lucru. După ce a intrat în politică, Paul-Eeric Rummo şi-a pierdut aura de mare poet, deşi în anii '60 era considerat poetul cel mai valoros al ţării. Acum este un cu totul alt om. Poate că şi factorul biologic a jucat un rol important, senzaţia că s-a epuizat ca scriitor; acum este un politician important. Lennart Meri, evident, nu mai are nici el timp pentru literatură, cel mult îşi scrie discursurile, care sunt destul de interesante. Alţi oameni nu au îmbrăţişat politica, rămânând fideli meseriei lor. Dacă e să vorbesc despre mine, faptul c-am fost ales în primul nostru parlament s-a dovedit mai curând o opţiune impusă de împrejurări, pentru că eu fusesem în politica disidentă încă de dinaintea "revoluţiei prin cântec". Pe atunci dilema a intra sau nu în politică era rezolvată simplu: valul te împingea înainte, popularitatea noastră de oameni de cultură ne aducea voturi masive în lupta cu comuniştii sau cu foştii comunişti, care îşi schimbaseră culoarea. După epuizarea primei legislaturi libere, eu m-am distanţat oarecum de politică şi deşi am intrat, uşor intempestiv, în acest consiliu municipal, consider că vocaţia mea de bază este literatura, e "meseria" pe care ştiu să o fac cel mai bine, aşa că ar trebui să mă ţin de scris. O mare parte din camarazii mei s-au îndepărtat şi ei de politică, atunci când au început să apară politicienii de meserie - tinerii cu studii în Occident.
- Sunteţi persoana potrivită pentru a vă întreba dacă avem nevoie de un proces al comunismului, în întreaga Europă de Est, nu numai în Estonia.
|
Arvo Valton
Inapoi la cuprinsul numarului