Atât pentru noi, estonienii, cât şi pentru voi, românii din Moldova, singura salvare este destrămarea definitivă

Arvo Valton, bibliografie selectivă: culegerile de nuvele Luikede soo ("Mlaştina lebedelor"), Kaheksa jaapanlannat ("Cele opt japoneze"); romanele Arvid Silberi maailmareis ("Călătoria în jurul lumii a lui Arvid Silber"), Masendus ja lootus ("Deznădejde şi speranţă") - scriere cu caracter autobiografic, despre viaţa deportaţilor în Siberia; Vaike ilus vangimaja ("Mica şi frumoasa închisoare"). A scris scenariul celui mai cunoscut film istoric estonian: Viimne reliikvia ("Ultima relicvă").

- Domnule Arvo Valton, sunteþi un scriitor cunoscut în Estonia şi în spaþiul fostei URSS. Vã rugãm totuşi, pentru publicul nostru mai tânãr, sã recapitulaþi principalele etape ale biografiei Dvs.

- M-am născut în 1935, în Estonia independentă. Am fost deportat împreună cu familia în 1949 în Siberia, de unde m-am întors în 1954. Am absolvit Institutul Politehnic, specialitatea inginer de mine, apoi am învăţat la secţia fără frecvenţă la Institutul Unional de Cinematografie (VGIK) de la Moscova. Am lucrat nouă ani ca inginer, apoi am practicat meseria de scriitor, în mod liber. După care, vreme de 12 ani, m-am aflat la un studio de cinematografie şi la Uniunea Scriitorilor din Tallinn. Am făcut parte din componenţa primului parlament liber al Estoniei, începând cu 1992. Acum sunt la pensie. Sunt membru în Isamaaliit (Pro Patria), partidul de guvernământ, şi am fost ales consilier din partea acestuia în consiliul municipal Tallinn. Am publicat 44 de cărţi în limba estonă, în special proză, dar şi poezie, dramaturgie, aforisme etc.

- Ce v-a determinat să intraţi în politică?

- În perioada sovietică, foarte mulţi scriitori făceam politică, ne consideram un fel de "disidenţi legali". Deşi acum mulţi dintre cei care au fost comunişti - eu n-am fost niciodată membru de partid - ocupă funcţii de stat, sunt diplomaţi peste hotare (unii dintre şefii de partid de la Uniunea Scriitorilor din Estonia, de exemplu), etc. E şi acesta un semn al timpului, oamenii la care mă refer au fost oportunişti, au schimbat foarte repede stindardele, fără nici o strângere de inimă. Însă cei care au intrat în rândurile disidenţilor au participat cu multă fervoare la activitatea politică. Eu am făcut parte din Congresul Estonian - o instituţie neoficială, dar aleasă de popor, pe cale democratică, în 1990.

- Aceasta a fost prima structură de opoziţie în Estonia?

- Prima care a obţinut ulterior statut oficial. Pentru că 1988 a fost un an de răscruce, când "revoluţia prin cântec" luase proporţii. Formal mai eram parte a URSS, dar în 1989 restabilisem deja steagul nostru naţional: albastru-negru-alb. USE a fost prima organizaţie de la noi care a suspendat activitatea partidului comunist şi acest exemplu a fost urmat la scară de masă. În 1989, puterea sovietică practic îşi încetase aici existenţa, Estonia situându-se astfel înaintea Europei de Est, iar independenţa în 1991 a venit ca o încununare firească a unui proces avansat de emancipare.

- Cum ar trebui să înţelegem termenul "revoluţia prin cântec"? El aminteşte de "revoluţia de catifea".

- Sunt lucruri diferite, chiar dacă cehii se adunau şi ei în număr mare, cântau, declamau poezii ş.a.m.d. Dar acolo opoziţia funcţiona în ilegalitate. Eu m-am întâlnit cu Havel, în perioada disidenţei sale, la sfârşitul anului 1987, în apartamentul lui din Praga: la noi evenimentele "dădeau în clocot", iar în Cehoslovacia era încă linişte. În schimb cehii şi-au format toate structurile alternative, care au permis răsturnarea spectaculoasă din noiembrie 1989. În Estonia, asemenea structuri clandestine erau foarte puţine la acea vreme - ele n-ar fi fost tolerate sub nici o formă de ruşi! -, conta mai ales rezistenţa legală a intelectualilor. Lucrul acesta a şi constituit la un moment dat subiectul unei controverse între mine şi Havel. "Revoluţia prin cântec" a fost inspirată de cântecele patriotice pe care le cântau împreună sute de mii de oameni pe "câmpia" de la Pirita, într-o solidarizare spontană şi fraternă. A urmat "lanţul baltic" şi alte manifestări de masă, făcute împreună cu letonii şi cu lituanienii, în care ne-am susţinut reciproc, învăţând unii de la alţii. Nu pot spune cine a avut prioritate. Primii au început letonii, apoi au mai scăzut ritmul, au ieşit lituanienii în faţă, şi se pare că cel mai bine s-au descurcat estonienii, care au în prezent, din punct de vedere politic şi economic, o situaţie ceva mai bună. Urmează Letonia şi la o distanţă ceva mai mare Lituania. Dar ceea ce trebuie subliniat este că la noi comuniştii n-au revenit la putere. Ei s-au întors, fireşte sub alte titulaturi şi sloganuri, în Ungaria, Polonia, România, Bulgaria, ca să nu mai zic de fosta Iugoslavie. Se pare că numai în Cehia, Slovenia şi Estonia revanşa lor disimulată nu a izbutit. Noi considerăm acest lucru un merit al nostru. Fostul partid comunist din Estonia abia după nouă ani, practic, a obţinut două locuri în Parlament, numai pentru că s-a unit cu partidul ruşilor, iar factorul rusesc aici încă are greutate. Comuniştii sunt un partid foarte slab, aflat în opoziţie şi noi mai degrabă ne putem coaliza conjunctural cu partidul ruşilor decât cu comuniştii. E imposibil să avem încredere în relaţiile comuniştilor cu Rusia, sunt multe zone obscure în activitatea lor, inclusiv semne ale unei finanţări ilicite.

1 2 3 4 5

Următoarea pagină